Hram: Sfantul Cuvios Mucenic Galaction (hramul manastirii si al paraclisului)

Acces: este situata pe DN 52 Alexandria (28 km)-Turnu Magurele (17 km), langa loc. Crangu;

Staret: Protosinghel Calinic

Adresa: com. Crangu, 147100, jud. Teleorman

Adresa facebook : Manastirea Sf. Mc Galaction 

 Cont Bancar : R093RNCB0245036735610001-BCR ALEXANDRIA

Au inceput lucrarile de pictura interioara a Bisericii Manastirii Crangu. Cine doreste sa ajute manastirea, poate suna la numarul de telefon:
protos. calinic - 0722446256
multumim. Doamne ajutA

 

 

 


HARUL MANTUIRII 

- Cata vreme este harul cu noi ? a intrebat un credincios pe Parintele Cleopa. Iar el a raspuns :
- Cat traim. Numai daca il cautam. Dar daca nu-l cautam, dupa ce am murit, nu mai este cu noi.
- Cum putem castiga harul lui Dumnezeu ?
- Harul lui Dumnezeu il primim de la Botez si il pastram in noi prin Sfintele Taine si prin toate faptele bune. Adica prin post, rugaciune, spovedanie, impartasanie, citirea cartilor sfinte, priveghere, milostenie, smerenie, nasterea si cresterea copiilor in frica lui Dumnezeu si toate celelalte.
Harul vine, dar nu-i spargator de usi. Dumnezeu nu forteaza usa nimanui ca sa intre. Ai auzit ce spune la Apocalipsa ? Iata stau la usa si bat. De va auzi cineva glasul Meu si va deschide, Eu si Tatal vom veni la el si lacas la el vom face ...
Harul numai atunci vine, cand ii deschidem, noi usa inimii. El bate la usa si daca suntem impietriti si nu ne silim sa facem voia Domnului, harul nu vine cu sila. Pentru ca Dumnezeu i-a dat omului voie de sine stapanitoare sa primeasca harul sau nu. Harul nu vine cu sila la noi, Nu ! Ca iata ce zice Duhul Sfant : de veti vrea si de ma veti asculta, bunatatile pamantului veti manca; iar de nu veti vrea si nu ma veti asculta, sabia cea cu doua taisuri va va manca pe voi, ca gura Domnului a grait acestea. 
Auzi ce spune iarasi Scriptura : Dumnezeu l-a facut pe om si l-a lasat in mana sfatului sau. Si iar zice in Psaltire : Doamne, caci cu arma buneivoiri ne-ai incununat pe noi. Harul iti da in gand : " Posteste, omule, roaga-te, pazeste-ti mintea, fa milostenie, mergi la biserica, lasa si uraste pacatul, spovedeste-te curat !" Iata ce trebuie sa faci.
Harul iti da gand. Daca vrei, sa-l asculti; daca nu, Dumnezeu cu sila nu mantuieste pe nimeni. Atunci n-ar mai fi Iad si Rai daca fapta buna am face-o siliti de puterea lui Dumnezeu. Ci toate le face omul de bunavoie. Ca zice iarasi Duhul Sfant : Pe datatorul de bunavoie il iubeste Dumnezeu. 
Asa ca, siliti-va cu dragostea lui Dumnezeu sa faceti ce credeti ca este bine. Ca dupa moarte nu mai este mantuire pentru nimeni. Dupa moarte s-a inchis usa. Tot ce putem, sa facem cat mai avem o scanteie de viata. Caci dupa moarte nu mai este lucrare pentru fapta buna. In ce te gaseste moartea, in aceea te ia.
Zice la Ecleziast : De va cadea lemn in austru, de va cadea lemn in crivat, unde va cadea, acolo va ramane. Iar Sfantul Ioan Gura de Aur talcuieste pe proorocul : " De va cadea lemn in crivat ..., dar de lemne se ingrijeste Domnul ? Aici de suflet graieste ". Apoi zice : " Crivatul este nepocainta care l-a apucat si austrul este milostenia si pocainta. Caci unde va cadea sufletul dupa moarte, acolo va ramane ..."
Cum te-a apucat sfarsitul. Ca in minutul cel mai de pe urma al vietii S-a rastignit Mantuitorul si asteapta si ingerii din ceruri si toata lumea mantuirea sufletului.
Sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea sfarsit bun, sa nu ne apuce moartea nespovediti. Caci daca l-a apucat pe cineva moartea nespovedit, este ca si cum ar fi nebotezat, daca are pacate de moarte. Nu-i foloseste nimic. Nici nu-l poate scoate Biserica pe urma cu rugaciunile ei. Pentru ca nu s-a ingrijit din vreme sa-si curete sufletul sau cu pocainta cea adevarata, cu rugaciunea sincera si celelalte fapte bune.
- Dar desavarsirea nu are continuitate dupa moarte ?
- Pentru cei desavarsiti are. Ca ai auzit ce zice Duhul Sfant : Merge-vor din putere in putere. Arata-se-vor Dumnezeului dumnezeilor in Sion. Si sufletele dreptilor si ingerii merg in veacul veacului dintr-o treapta a fericirii duhovnicesti tot mai inalte.
Fiindca Dumnezeu nu are margini intru inaltime. In veacul veacului merg si dreptii si ingerii tot mai sus, din treapta in treapta, daca a pornit sufletul spre vesnicie, spre bine. Iar daca moare omul nespovedit si in grele pacate, coboara spre rau pana ajunge in fundul iadului, de care sa ne izbaveasca Dumnezeu pe toti. Amin.

Imaginea desfrânată
 
Un tânăr, care a fost întemniţat la o vârstă foarte fragedă mărturisea în temniţă: 
- Până la 15 ani am fost un copilaş extraordinar, eram foarte ascultător, iubeam să învăţ, iar părinţii mei îşi găseau toată mângâierea în mine. Dar la 15 ani, nişte cunoscuţi mi-au arătat o imagine. Am privit-o c-am vre-o două minute. Dar începând cu acele 2 minute, în sufletul meu a răzbătut toată amărăciunea şi otrava.
De atunci nu am mai putut scăpa de gânduri urâte. Imaginea pentru totdeauna mi s-a întipărit în creerul meu. De la gânduri vulgare am ajuns să săvârşesc fapte, pas cu pas, tot mai rău, până am ajuns aici. 
E de neredat cu cuvintele. Acest caz a avut loc cu câteva zeci de ani în urmă, atunci când încă nu era bine dezvoltată era tehnologică. Astăzi, casele noastre sunt pline de imagini vulgare, care spurcă sufletele noastre. Astăzi, era televiziunii şi a computatoarelor, aduce urâciunea pustiirii pusă pe tavă copiilor noştri. Într-adevăr, este foarte greu de a vorbi copiilor despre Dumnezeu, atunci când desfrâul, uciderea, imaginile desfrânate devin o normă de viaţă. Nu puţine sunt cazurile urâte în care copiii privesc în rând cu părinţii imagini şi filme desfrânate. Curăţenia spirituală de cândva a dispărut. 
Stai şi te gândeşti cu stupoare. Acolo o simplă imagine a stricat viaţa unui tânăr. Dar ce va fi cu copii de acum, care doar cu astfel de imagini şi trăiesc? Poate că ar trebui să iubim curăţenia, să trăim pentru Dumnezeu, să ne ferim de tot desrâul şi de toată fărădelegea, pe care astăzi ne-o aduce pe tavă diavolul?
Istorioara pe care am redat-o mai sus este adevărată. Adevărată este şi realitatea ce ne stă înainte. Deci ce e de făcut?

Marturii

30.06.2014 15:19
Am un prieten care-și dorește foarte mult să-și întemeieze o familie. Are aproape 30 de ani și deși a cunoscut destule fete până acum, totuși încă nu s-a căsătorit, n-a cunoscut persoana potrivită. Îl apreciez mult că încearcă, că nu stă și așteaptă pasiv, ci se chinuie mereu, intră-n vorbă cu fete...

DESPRE RAI

Acum am să vă spun ceva despre Rai într-o istorioară care urmează de aici înainte. V-am spus că marele Apostol Petru pe Tabor ar fi voit veşnic să rămână acolo împreună cu Hristos, învăţătorul său, cu Ilie şi cu Moise, pentru că a gustat câteva clipe din slava raiului şi din slava dumnezeirii lui Iisus Hristos. Şi iată ce am a vă spune.

A fost în Constantinopol un împărat roman pe la anul 814 şi a avut un frate al său după trup.Acesta nu s-a mai însurat. A fost un om foarte evlavios, foarte credincios şi văzând cum trece viaţa aceasta ca fumul şi ca visul, ca floarea şi ca umbra, s-a gândit să se ducă la o mânăstire să se facă călugăr.

Şi s-a dus la o mânăstire din munţii Constantinopolului, la apa Şangarului. Şi-a împărţit toată averea lui şi a dat-o la săraci şi s-a îmbrăcat în rasa călugărească, primind numele de Cozma. Iar călugării ştiindu-l că învăţase carte cu împăratul şi văzând ascultarea şi smerenia lui, l-au pus stareţ; şi a stăreţit timp de 10-12 ani.

Apoi a căzut într-o boală foarte grea şi a zăcut mai mulţi ani, iar în una din zile şi-a dat duhul. Şi s-au adunat călugării care erau aproape trei sute, şi au început a plânge după păstorul lor cel iubit care murise, cu numele Cozma căci aşa îl chema. Şi stăteau uimiţi şi plângeau că un stareţ ca acela nu avusese mânăstirea de la începutul ei.

Dar a murit fericitul Cozma, iar a doua zi, cu voia lui Dumnezeu a înviat.

Când a înviat privea cu ochii, cum stătea culcat cu faţa în sus pe laiţă, în podul casei. Şi cum stătea cu ochii aţintiţi în podul casei, şoptea cu buzele sale încet nişte cuvinte neîncheiate şi neînţelese de nimeni. Şi a stat aşa timp de aproape o zi întreagă. După aceasta a deschis ochii şi când a văzut pe călugări în jurul lui, a început a căuta în sân.

Şi căutând în sân, îi întreba pe călugări: "Unde sunt cele două bucăţi de pâine uscată pe care mi le-a dat Părintele Avraam?" Şi mai trecea oleacă şi iar căuta în sân şi întreba: "Unde sunt cele două bucăţi de pâine uscată pe care mi le-a dat Părintele Avraam?" Atunci călugării au văzut că el a avut mare descoperire şi au început a plânge, zicând:
- Părinte sfinte, dar cum de vorbeşti sfinţia ta acum? Ştii c-ai murit?
- Ştiu.
- Ştii că de ieri, pe vremea aceasta ai fost mort? Spune-ne nouă, dacă poţi, te rugăm cu lacrimi, unde ai fost 24 de ore, cât ai fost mort? Şi ce pâine ceri de la noi? Ce bucăţi de pâine cauţi în sân? Două bucăţi de păine uscată.

Atunci şi-a dat el seama că a fost răpit în cealaltă lume şi a zis ucenicilor săi:
- Dragii mei, adunaţi-vă aici că am să vă spun câte am văzut şi câte am auzit pe unde am fost şi câte mi-a ajutat Dumnezeu să ţin minte. Apoi a început să le spună aşa:
"Ştiu că ieri pe vremea aceasta, am murit. Şi când am murit, au venit în jurul meu o mulţime de diavoli, care de care mai urâţi. Unii boncăluiau ca taurii, alţii nechezau ca şi caii, alţii croncăneau ca şi corbii, alţii şuierau ca şerpii şi toţi se repezeau la mine să mă ia. Şi spuneau: "N-ai făcut pocăinţă destul! Ai fost frate de împărat, ai trăit în palate şi încă nu ţi-ai ispăşit păcatele prin pocăinţă la mânăstire. Eşti al nostru!"

Şi zicea stareţul Cozma: "Eu cât am trăit, aveam în chilia mea icoana celor doi apostoli, Andrei şi Ioan Evanghelistul. Şi m-au luat dracii, unii mă împingeau din urmă, alţii mă trăgeau înainte, alţii mă împungeau, alţii mă muşcau şi mă duceau.

Iar eu strigam la Maica Domnului şi la cei doi sfinţi apostoli, Andrei şi Ioan Evanghelistul, să vină, să nu mă lase. Şi m-au dus diavolii şi deodată am ajuns la o prăpastie, o râpă, care nu era mai largă decât cât ar arunca un om voinic o piatră, ca o azvârlitură de piatră, dar adâncimea ei era până la iad.

Şi se auzeau în acea râpă, în acea prăpastie mari ţipete, mari vaiete, mari tânguiri. Şi peste toţi care erau acolo înăuntru mergea un rând de foc şi ei strigau: "Vai de noi şi de noi şi de cei ce ne-au născut pe noi". Şi dracii voiau să mă dea în prăpastia aceea.

Deodată s-a făcut o punte mică peste prăpastie, numai de două degete, dar fără bară. Şi ziceau dracii: "Din două una ai să faci: ori te dăm aici în prăpastia aceasta, ori treci puntea".

Şi spunea Sfântul Cozma: "Îmi era foarte greu şi una şi alta. De cad în prăpastie, mi s-a spus că aceea este gura iadului şi mă înghite şi nu mai ies. Ca să mă sui pe punte era de asemenea imposibil că toţi cădeau. Atunci când ei mă târau să mă arunce în flăcări, am strigat: Maica Domnului, nu mă lăsa! Şi deodată a apărut o femeie îmbrăcată în alb, ca fulgerul, şi doi apostoli. Erau Andrei şi Ioan Evanghelistul. Şi a zis Maica Domnului către Apostoli: "Ioane şi Andrei, luaţi sufletul acesta din mâinile dracilor şi-l duceţi până la Raiul desfătării". Şi atunci dracii au fugit toţi, şi m-au luat cei doi apostoli, iar Maica Domnului s-a făcut nevăzută.

Şi a zis apostolul: "Nu te teme, frate Cozma, de acum mergi cu noi. Sai pe punte!" Şi-au sărit ei pe puntea aceea numai de două degete. Şi un apostol mă ducea de mână înainte şi unul mergea în urmă şi mă ţinea.

Şi-am trecut acea mare prăpastie pe puntea cea îngustă, dar la capătul punţii, era un arap care se părea că ajunge până la nori şi limba lui de zeci de metri afară de focşi ochi de flăcări şi acest arap stătea cu o mână deasupra prăpastiei şi mâna aceea care stătea deasupra prăpastiei era umflată ca un stâlp, iar cealaltă era zbârcită şi lungă.

Acela când ne-a văzut pe noi cu greu s-a dat în lături şi scrâşnea cu dinţii la mine: "Mi-ai scăpat de data aceasta, dar ai să mai vii odată pe aici". Şi eu, după ce am trecut de arapul acela, am întrebat pe Apostolul Andrei şi pe Ioan:
- Sfinţii ai lui Dumnezeu Apostoli, cine este arapul acela care stă la capătul punţii aceleia pe unde am trecut?
- Acela este satana. Ai auzit ce spune Apostolul Petru? Domnul puterii văzduhului.
- Dar de ce are mâna aceea umflată, care o întinde deasupra prăpastiei aceleia?
- De-atâtea suflete câte ia de pe punte, şi-i aruncă mereu în gura iadului. Că veşnic, veşnic vin de pe faţa pământului şi i s-a umflat mâna cât ia de pa punte şi aruncă în iad!
- Dar eu, am întrebat, am să scăp de el?
- Tu ai să scapi, fiindcă ai avut pe Maica Domnului ocrotitoare şi pe noi. Deci nu te teme de el, căci mergem până la Raiul desfătării.

Şi am mers după ce am trecut de arapul acela şi am dat de nişte câmpii verzi cu milioana de milioane de flori de multe feluri de culori şi era o mireasmă de flori cum nu este pe faţa pâmăntului şi cum nu poate să-şi închipuie nimeni. Şi florile acelea le bătea un vântişor aşa cald, iar deasupra florilor erau cete, cete de copii cu aripi strălucitoare, care mergeau şi zburau deasupra florilor şi cântau aşa: "Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta".

Mergând noi printre milioanele acelea de grupuri de copii, care zburau pe deasupra florilor, în mijlocul acelei câmpii am zăzut un bătrân cu barbă albă, frumoasă, veşmintele lui străluceau ca soarele şi am mers acolo. Şi când am mers noi cu apostolii, cu Andrei şi cu Ioan, bătrânul acela a binecuvântat pe apostoli şi i-a sărutat pe frunte, iar ei i-au sărutat mâna. Atunci am întrebat eu pe apostoli:
- Domnii mei, cine este bătrânul acesta aşa de frumos şi de ce sunt atâtea milioane de copii care zboară pe aici?
- A auzit de "Sânul lui Avraam"?
- Am auzit în Evanghelie.
- Ei, acesta este Avraam Patriarhul, iar milioanele de copii care cântă aici şi zboară pe deasupra florilor sunt sufletele drepţilor care au intrat în "Sânul lui Avraam" şi care au fost drepţi şi milostivi ca el.

După aceea ne-am luat rămas bun, de la acela care zicea că este Avraam şi am pleact zburând; mergeam prin văzduh cu iuţeală mare şi am ajuns în altă parte şi acolo odată s-au făcut nişte ziduri de aur şi de pietre scumpe şi nişte porţi în forma fulgerului, iar nişte tineri foarte frumoşi, încinşi cu curcubee de aur, stăteau la porţi şi aveau săbii de foc; la poartă şi pe poartă era, ca şi cum ar răsări soarele, lumină ca fulgerul. Şi au întrebat acei de la poartă pe Apostolul Andrei şi pe Ioan:
- Unde duceţi sufletul acesta?
Şi a zis Apostolul Andrei:
- Avem poruncă de la Maica domnului şi de la Domnul nostru Iisus Hristos să-l ducem până la Raiul desfătării.

Atunci s-au deschis porţile singure şi am intrat după acele ziduri. Acolo am văzut nenumărate biserici şi palate ale cerului. Nimeni nu putea să numere atâtea biseric, şi atâtea minuni se vedeau, încât limbă de om nu poate povesti. Erau pomi care numai pe o singură ramură rodeau 60-70 feluri de roade.

Florile şi frunzele pomilor cântau slavoslovia lui Dumnezeu. Şi fiecare pom avea un cort; dar nici pomii nu semănau unii cu alţii şi nici corturile. Şi în cort era o masă şi un scaun de aur şi bucate şi băututri scumpe pe masă. Dar bucatele nu semănau, iar la fiecare cort, la fiecare masă stătea o persoană foarte frumoasă, ca de treizeci de ani.

Toţi erau de această vârstă, căci la judecată toţi vor învia cu vârsta de treizeci de ani, după cum arată Sfinţii Părinţi. Şi acolo cântau păsări, milioane şi milioane, dar nici păsările dintr-un pom nu semănau cu cele din alţi pomi. Culoarea aripilor păsărilor numai Dumnezeu o ştia şi păsările acelea unele erau albastre, altele roşii, altele vişinii, altele gri, altele albe, altele trandafirii, şi cântau negrăită frumuseţe, psalmi şi rugăciuni.

La unul pomul era de mărgăritar, la altul de onix, la altul era de rubin, la altul era de safir, la altul era de ametist, şi aşa mai departe. Şi mesele, la unul era de marmură, la altuş de aur, la altul de argint, şi nici scaunele nu semănau. Şi era atîta frumuseţe şi atâta cântare acolo, iar mulţimea pomilor şi a corturilor şi felurimea aceea atât de frumoasă nu mai avea margini.

Şi mergând noi pe acolo, eram uimiţi de atâta frumuseţe şi cântare. Atunci am întrebat pe Apostolul Andrei:
- Domnii mei, aici este Raiul desfătării?
- Nu frate, de abia am ajuns la pământul celor blânzi.

Vezi ce spune în fericirea a treia din Evanghelie: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Să nu credeţi că este vorba de pământul acesta stricăcios. Auzi ce pământ îi aşteaptă pe cei blânzi! Şi de-abia am ajuns la pământ şi am întrebat:
- Dar de ce corturile sunt altfel şi bucatele şi băuturile altfel şi pomii altfel şi scaunele altfel şi păsările cântă altfel dintr-un copac în altul?

Atunci mi-a spus Apostolul Andrei:
- N-ai auzit ce spune Mântuitorul în Evanghelie? În casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri şi Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc.Deci aici, frate Cozma, să ştii că şi cortul şi masa şi pomul şi poamele şi păsările toate sunt după mărimea faptelor bune ale fiecărui om. Cum şi-a împodobit cineva pomul pe faţa pământului cu post, cu facere de bine, aşa îl găseşte dincolo şi se va veseli în vecii vecilor, că aici nu mai este bătrâneţe, nu mai este boală, nu mai este moarte, nu mai este durere.

De aceea este depărtare şi deosebire de la un pom la altul, pentru că este după măsura faptelor bune ale fiecărui suflet care a ajuns aici. Şi a mers sufletul dreptului aceluia zburând ca gândul, că aşa merge sufletul ca razele soarelui de repede. Şi a mers cam cât ar merge un om cinci sute de ani pe jos. Noi am mers deci în câteva minute, pentru că mergeam ca gândul.

Şi am dat de alte zidiri de milioane de ori mai frumoase ca cele dintâi. Şi la alte porţi în forma fulgerului şi la ele nu mai erau tineri, ci erau serafimi cu şase aripi care păzeau. Şi am întrebat:
- Domnii mei, ce ziduri, ce cetate este aici?
Şi au zis:
- Acum, frate, ne apropiem de Palatul Noului Sion al lui Hristos, care-l va da celor doisprezece Apostoli după Judecata de Apoi.

Şi îndată porţile cele în chipul fulgerului s-au deschis şi serafimii aceia au întrebat:
- Unde duceţi sufletul acesta?
Şi a zis Apostolul Ioan Evanghelistul:
- Poruncă avem de la Mântuitorul şi de la Maica Domnului să-l ducem până la Raiul desfătării.

Atunci ne-au dat drumul şi am intrat.

Când am intrat dincolo de aceste ziduri, am văzut munţi de aur şi am văzut un palat, care avea douăsprezece temelii, cum spune la Apocalipsă, cu douăsprezece pietre scumpe şi douăsprezece uşi în douăsprezece părţi şi acoperit cu aur curat şi lumina ca ziua şi era o lumină acolo care strălucea de milioane de ori ca soarele, iar soarele nu se vedea acolo.

Şi palatul acesta avea douăsprezece uşi şi n-am văzut acolo nici pasăre, nici om, nici fiară, nici îngeri, nici oameni. Şi am întrebat pe Apostolii care mă conduceau:
- Domnii mei, ce este palatul acesta şi câtă mărime are?
Şi a zis Apostolul Andrei:
- Acest palat este atât de mare, cât ar merge un om o mie de ani pe jos şi nu-l înconjură. Acesta este palatul celor doisprezece Apostoli, care se cheamă Noul Sion şi care-l vor lua Apostolii după Judecata de Apoi pentru osteneala lor, că au predicat Evanghelia în lume şi au murit martiri şi li s-au tăiat capetele pentru dragostea şi credinţa în Iisus Hristos.

Şi am trecut şi de acel palat şi zburam peste munţii cei de aur şi era o mare de cristal, cu apa ca cristalul de limpede şi avea o mireasmă de trandafiri care nu se poate spune pe faţa pământului. Şi am trecut pe deasupra acelei mări şi am ajuns la un râu care curgea ca cristalul şi erau ierburi şi flori multe şi nişte copaci înalţi şi foarte frumoşi, cum nu am mai văzut pe faţa pământului şi erau flori până sus şi nişte păsări mari cântau acolo şi ziceau aşa:
Fericiţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele. Şi am întrebat pe Apostolul Andrei:
- Domnul meu, ce zic păsările acestea, căci cântă din psalmi?
- Ai auzit ce zic? Fericiţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele. Păsările acestea, fiule, nu mai mor în veacul veacului. Ele sunt pline de Duhul Sfânt şi proorocesc şi arată că aici în frumuseţea aceasta nu are să poată intra nimeni decât acela căruia i se vor ierta păcatele şi i se vor acoperi fărădelegile.

Atunci am întrebat:
- Dar care păcate se iartă la om şi care se acoperă?
Şi a zis:
- Păcatele pe care le-a cunoscut omul că sunt păcate şi le-a mărturisit la duhovnic şi i-a părut rău şi a făcut canon pentru ele, se iartă. Iar acelea pe care omul nu le-a ştiut că sunt păcate sau le-a uitat, nu din rea voinţă, ci din neputinţă, acelea se acopăr din mila lui Dumnezeu, că altfel nici un suflet nu ar fi ajuns aici. Pentru că, auzi ce spune Evanghelia: Nimic necurat nu va intra întru împărăţia cerurilor.

Mergând noi aşa, s-a făcut un tunel, un munte de aur şi un tunel mare, dar tunelul acela lumina ca soarele şi acolo era o masă mare, căreia nu i se vedea marginea. Şi stăteau oamenii la mese şi îngerii slujeau la mese şi puneau băuturi cereşti şi mâncăruri cereşti şi era mare veselie. Şi erau mii şi mii care se veseleau şi cântau şi stăteau la mese.

Şi spune Sfântul Cozma:
- Când m-am uitat la masă, am început a cunoaşte oameni de la noi din oraş, din Constantinopol şi din sat şi călugări de-ai noştri şi neamuri care au mers la bine şi foarte mă bucuram că am dat acolo peste oameni cunoscuţi. Dar ce folos, că am stat acolo numai câteva minute şi numai am auzit un glas: "Luaţi pe stareţul acesta de aici, şi-l duceţi înapoi, iar în locul lui aduceţi pe monahul Atanasie de la Mânăstirea Trăian!" Că era mânăstirea de la Alfa apropiată de mânăstirea Trăian cum este mânăstirea noastră, Sihăstria, aproape de mânăstirea Secu, aproape. Şi îndată a venit îngerul Domnului, zicând:
- Frate Cozma, iată n-am ajuns la Raiul desfătării.
- Dar unde suntem?
- Dacă treceam tunelul acesta ajungeam în Raiul desfătării, dar este porunca lui Hristos să te ducem înapoi în trup, căci plâng călugării după tine, că au rămas fără păstor. Şi avem poruncă să te ducem. Deci nu mai ajungem la Raiul desfătării.

Deci, mi-am luat rămas bun de la aceia şi toţi îmi spuneau: "Nu te teme, frate Cozma, că tot aici ai să vii, când va fi sfârşitul tău!" Şi m-au luat pe altă cale şi am trecut şapte iezere de munci, şi m-au dus de am văzut muncile iadului şi am ajuns iarăşi în câmpia aceea unde era Avraam şi ne-am dus la el şi a întrebat Patriarhul Avraam:
- Dar l-aţi dus până la Raiul desfătării?
Iar ei au zis:
- Nu, ci până aproape de Raiul desfătării, căci a venit poruncă de la Dumnezeu să-l ducem în trup şi să învie, căci plâng după el fiii săi duhovniceşti!
Atunci Avraam a zis:
- Dacă se duce înapoi pe faţa pământului şi învie, am să-i dau şi eu ceva.

Şi mi-a dat un pahar de aur cu vin, şi trei bucăţi de pâine albă, curată. Şi-am băut din vinul acela puţin, şi atât era de bun şi dulce că a trecut în toate simţirile mele şi ştiu că am mâncat şi o bucată de pâine şi am zburat din grădinile acelea.

Şi am ajuns iarăşi la arapul acela care se lăuda că am să mai trec şi am trecut iarăşi prăpastia aceea mare pe care o trecusem şi deodată m-am văzut în mânăstire şi acum, cum mă vedeţi.

Ştiam că Patriarhul Avraam mi-a dat trei bucăţi de pâine, şi numia una am mâncat-o şi am băut vin acolo în "Sânul lui Avraam". Însă două bucăţi de pâine au rămas şi ştiu că le-am pus în sân. Aceasta caut eu acum. Vă rog, daţi-mi cele două bucăţi de pâine pe care mi le-a dat Părintele Avraam, căci ştiam că le-am pus în sân. Şi dacă vreţi, duceţi-vă repede până la Mânăstirea Trăian şi vedeţi dacă monahul Atanasie nu cumva a murit!

Când s-au dus fraţii, atunci îl scoteau pe năsălie din chilie. Şi a spus cuviosul Cozma:
Ştiţi unde se duce Atanasie? Se duce în preajma Raiului desfătării, la acea masă, îngerească, căci am auzit că mi-a spus mie: "Luaţi-l pe acesta de aici, duceşi-l în trup, că plâng călugării după el şi aduceţi în locul lui pe monahul Atanasie de la Mânăstirea Traian". Deci să ştiţi că monahul Atanasie s-a dus în locul meu şi se va bucura în vecii vecilor.

Aşa a fost Sfântul Cozma în Rai şi a văzut acolo şi pământul celor blânzi şi lăcaşul drepţilor. Aduceţi-vă aminte de predica aceasta, de pământul celor blânzi că fiecare îşi împodobeşte acolo pomul şi masa şi bucatele şi poamele şi păsările, toate, după cum se va osteni în viaţa aceasta ca să facă voia lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel zice: Petrecerea noastră este în ceruri. Ferice de creştinul acela care trăieşte pe pământ, iar cu mintea lui trăieşte în cer; cu mintea lui se înalţă la Dumnezeu şi după puterea lui se osteneşte să facă fapte bune, ca să se ducă în Raiul desfătării.

Acolo nu mai este moarte, nu mai este bătrâneţe, nu mai este durere, nu mai este boală, nu mai este frică. Ci veşnic va avea, cum zicea Apostolul Pavel, dreptate şi bucurie şi pace întru Duhul Sfânt.

Dumnezeu şi Preacurata Lui Maică să ne ajute la toţi să ajungem şi noi păcătoşii măcar cât de cât să moştenim "un colţişor de Rai", cum spune bătrânul Părinte Paisie câteodată la molitfă, numai să nu fim afară de Raiul lui Dumnezeu, ca nu cumva, Doamne fereşte, să ne chinuim în veci.

Părintele CLEOPA

 

 

Sondaj

Va place site-ul nostru ?

minunat (11)

Total voturi: 69

Puteti ridica mâinile spre cer, puteti misca buzele ca sa cereti iertare, iar Dumnezeu dispus este sa va stearga pacatele, dar nu îngaduiti a se face aceasta, de vreme ce voi le tineti pe acele ale gresitilor vostri.

Va aflati, asadar, în eroare (…)

Ati suferit multe nedreptati, ati fost jefuiti, ati fost vorbiti de rau, ati fost pagubiti în cele mai grele prilejuri – vreti sa vedeti pe dusmanul nostru pedepsit? Iata ceea ce va va sluji, în schimb, sa iertati.

Daca singuri va faceti dreptate si va razbunati, prin vorbe sau prin fapte sau prin blesteme împotriva aceluia care v-a jignit, Dumnezeu nu va mai sta sa va rasplateasca, pentru ca, însiva, ati facut aceasta. Si nu numai ca, deloc n-are sa va razbune, dar are sa va pedepseasca fiindca l-ati suparat, în obstea omeneasca, daca lovim robul altuia, stapânul lui se supara si ia drept o jignire adusa lui fapta noastra.

Ca suntem jigniti, fie de robi, fie de oameni liberi, datori suntem a astepta judecata stapânilor sau a judecatorilor.

Asadar, daca între oameni e cu totul nechibzuit ca cineva sa-si faca dreptate singur, lucrurile stau altfel când Dumnezeu este acela care-i judecator…

Voua, El v-a poruncit atât: sa va rugati pentru cel ce v-a jignit. Ce trebuie facut cu aceasta, iata, El a poruncit sa fie lasat pe seama Sa, a Domnului!

Viaţa este ca o nesfârşită mare.

In mările cele adevărate sunt anumite locuri în care putem întâmpina felurite primejdii… Tot aşa este şi cu viaţa noastră.

Marea care ni se înfăţişează cea dintâi este aceea a copilăriei, mult zbuciumată, prin lipsa de înţelepciune şi prin nestatornicia vârstei. De aceea, copiilor le sunt rânduiţi îndrumători şi profesori, pentru ca educaţia lor să facă faţă nedesăvârşirii copilăreşti care e firească.

Ieşind din copilărie intrăm în marea adolescenţei, în care vânturile bat încă şi mai tare, în vreme ce poftele cărnii se ridică în noi. La vârsta aceasta cu greu se poate îndrepta cineva. Nu numai pentru că vânzolelile sunt mai puternice, ci pentru că nu se află remuşcări pentru greşelile făcute. Profesorii şi îndrumătorii s-au şters. Şi atunci când vânturile sunt mai tari, când pilotul este fără putere, iar altcineva nu se mai găseşte care să dea îndrumare, lesne putem cugeta la ce dezlănţuire ajunge furtuna.

După acest răstimp de viaţă, se arată vârsta coaptă, căreia îi vine sarcina unei gospodăriri. Atunci te însori, îţi faci un cămin, creşti copii, şi eşti împresurat de nori de griji… Dar şi atunci înfloresc mai cu seamă gelozia şi zgârcenia…

Rugăciunea

Rugăciunea este un lucru foarte bun atunci când se face cu gând curat, adică atunci când Îi mulţumim lui Dumnezeu nu numai pentru că ne dă, dar şi pentru că nu ne dă ceea ce Îi cerem, pentru că şi binele şi răul sunt spre folosul nostru. Aşadar, chiar şi atunci când nu primim, primim prin faptul că n-am primit ceea ce nu este bine pentru noi. Există cazuri în care neîmplinirea unei cereri este mai folositoare. Şi atunci, ceea ce socotim că este un eşec e de fapt o izbândă.

De aceea, să nu ne întristăm când Dumnezeu întârzie să ne împlinească rugăciunile. Să nu ne pierdem răbdarea. Oare nu are prea bunul Dumnezeu puterea să ne dea ceea ce cerem, chiar înainte ca noi să formulăm cererea? Fireşte că are putere, dar aşteaptă de la noi un pretext să ne ajute cu dreaptă socotinţă. De aceea, prin rugăciunea noastră, să-I oferim lui Dumnezeu pretext să ne ajute şi să aşteptăm cu credinţă şi nădejde ca El să ne dăruiască bunătatea Sa cu înţelepciune. Ne-a dat ceea ce am cerut? Atunci să-I mulţumim. Nu ne-a dat? Să-I mulţumim şi în acest caz, pentru că noi nu cunoaştem, ca El, ce este bine pentru noi.

Trebuie să mai spunem, că de multe ori, Dumnezeu nu refuză o anumită cerere, ci doar întârzie împlinirea ei. De ce? Pentru că folosindu-Se de lipirea inimii noastre de acea dorinţă, ne trage mai aproape de El. De multe ori, părinţii nu împlinesc dorinţele copiilor lor, dar nu pentru că nu i-ar iubi, ci pentru a-i ţine aproape de ei.

Cu alte cuvinte, rugăciunea noastră este eficientă dacă:

- suntem vrednici să primim ceea ce cerem;

- cererea noastră este potrivită cu voia lui Dumnezeu;

- ne rugăm neîncetat;

- alergăm mereu la Dumnezeu;

- cerem ceea ce este de folos pentru noi.

Nici chiar drepţii care se roagă lui Dumnezeu nu sunt ascultaţi dacă nu trebuie să fie ascultaţi. Cine este mai drept decât Apostolul Pavel? Şi totuşi, pentru că a cerut ceva ce nu îi era de folos, nu a fost ascultat. De trei ori am rugat pe Domnul, scrie acesta. Iar răspunsul lui Dumnezeu a fost: Îţi este de ajuns harul Meu (2 Cor. 12: 8-9). Oare Moise nu era drept? Ajunge! De acum să nu-Mi mai grăieşti de aceasta!, i-a răspuns lui Domnul (Deut. 3, 26) atunci când Îi cerea să intre în Pământul Făgăduinţei.

Dincolo de aceasta, mai există un lucru care face ca rugăciunea noastră să fie zadarnică, şi anume lipsa pocăinţei. Ne rugăm, dar de la păcat nu ne înfrânăm. Astfel au făcut şi iudeii, de aceea Dumnezeu i-a spus proorocului Ieremia: Tu însă nu te ruga pentru acest popor şi nu înălţa rugăciune şi cerere pentru dânşii, nici nu mijloci înaintea Mea, că nu te voi asculta. Nu vezi tu ce fac ei prin cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului? (Ier. 7, 16-17). I-a spus aşadar să nu se mai roage pentru ei, fiindcă nu s-au îndepărtat de păcat.

De asemenea, atunci când cerem să se împlinească un lucru rău duşmanilor noştri, nu numai că nu suntem ascultaţi, dar Îl şi mâniem pe Dumnezeu. Rugăciunea este un medicament, iar dacă nu ştim cum să luăm acest medicament, nu ne vom folosi niciodată de pe urma puterii sale.

Cât de bună este rugăciunea neîntreruptă aflăm de la femeia cananeeancă din Evanghelie, care nu înceta să strige Miluieşte-mă, Doamne (Matei 15, 22). În felul acesta, ceea ce li s-a refuzat apostolilor, s-a dat acestei femei, care a fost răsplătită pentru răbdarea ei. Vedeţi, Dumnezeu preferă ca pentru problemele noastre personale să ne rugăm noi înşine, decât să se roage alţii pentru noi.

Atunci când avem nevoie de anumiţi oameni, trebuie să cheltuim mulţi bani, să ne purtăm cu umilinţă, să împărţim vorbe de laudă şi să alergăm foarte mult, pentru că stăpânii acestei lumi nu numai că nu ne dau uşor ceea ce le cerem, dar, de obicei, nici nu ne primesc să vorbim cu ei. Trebuie mai întâi să ne apropiem de oamenii din apropierea acelora – secretari, funcţionari, slujitori ş.a. –, să îi luăm cu binişorul, să ne rugăm de ei şi să le oferim daruri. În felul acesta, ei vor deveni mijlocitorii noştri pe lângă persoana care are puterea să ne rezolve problema noastră.

Dimpotrivă, Dumnezeu nu are nevoie de mijlocitori. Nu este nevoie ca alţii să se roage pentru noi. El preferă să ne rugăm noi înşine. Iar dacă vede că ne rugăm cu credinţă şi răbdare, ne răsplăteşte fără să ne ceară nimic în schimb. Dar dacă abia ne rugăm, întârzie împlinirea cererii noastre, nu pentru că ne-ar dispreţui, ci pentru că, aşa cum am mai spus, amânându-ne, ne ţine aproape de El.

Aşadar, dacă cererea ţi-a fost împlinită, mulţumeşte-I lui Dumnezeu. Dacă nu ţi-a fost împlinită, nu te îndepărta de El, ca să fii auzit. De asemenea, dacă L-ai supărat cu păcatele tale, nu deznădăjdui. Atunci când superi un om, dar imediat după aceea te duci şi dimineaţa şi la amiază şi seara la el şi îi ceri iertare, nu-i vei muia, oare, inima? Cu atât mai mult vei muia inima lui Dumnezeu, Care nu cunoaşte răutate, dacă dimineaţa, la amiază şi seara şi în fiecare ceas Îi vei cere să Se milostivească asupra ta.

Să ia aminte la cuvintele mele cei care se roagă fără vlagă şi se revoltă atunci când Domnul întârzie să le împlinească cererile. Eu le zic: „Rugaţi-vă la Dumnezeu”, iar ei îmi răspund: „Ne-am rugat o dată, de două ori, de trei, de zece, de douăzeci de ori şi n-am primit nimic”. Nu înceta să te rogi până ce nu primeşti ceea ce doreşti. Sau mai degrabă, nici când primeşti răspuns la cererea ta să nu încetezi să te rogi. Înainte să primeşti răspuns, să te rogi, iar după aceea, să mulţumeşti.

Mulţi oameni intră în biserică, spun câteva rugăciuni şi apoi ies. Ies din biserică fără să ştie ce au spus. Buzele lor se mişcă, dar urechile lor nu ascultă. Dacă tu însuţi nu asculţi rugăciunea pe care o rosteşti, cum vrei să o asculte Dumnezeu? Zici: „Am îngenuncheat”. Da, ai îngenuncheat, dar numai cu trupul, căci gândul tău zbura prin alte părţi. Cu gura rosteai rugăciunea, iar cu mintea socoteai dobânzi, încheiai contracte, vindeai mărfuri, cumpărai proprietăţi, te întâlneai cu prietenii tăi. Lucrul acesta se întâmplă pentru că diavolul, care ştie că prin rugăciune multe putem să dobândim, tocmai atunci vine şi ne seamănă gânduri în minte. De multe ori, stăm în patul nostru şi nu ne gândim la nimic; ne ducem la biserică să ne rugăm şi atunci mii de gânduri ne trec prin minte. În felul acesta, pierdem roadele rugăciunii noastre, plecând din locul de unde ne-am rugat cu mâna goală.

De aceea, în ceasul rugăciunii noastre, de fiecare dată când ne dăm seama că gândul nostru s-a îndepărtat de Dumnezeu şi s-a apropiat de problemele de zi cu zi, să-l aducem înapoi şi să-l silim să rămână atent şi nedezlipit de înţelesurile rugăciunii. Dacă ne-am pierdut atenţia, să spunem rugăciunea din nou, de la capăt, şi dacă iarăşi gândul nostru se îndepărtează, să spunem rugăciunea şi a treia oară, şi a patra oară. Să nu ne oprim din rugăciune până când nu am reuşit să o spunem toată, de la un capăt la celălalt, având cuget treaz şi netulburat. Iar când diavolul va înţelege că nu depunem armele, atunci va renunţa şi el să mai lupte cu noi.

Atunci când ne înfăţişăm cu vreo problemă dinaintea unui stăpân lumesc, suntem atât de atenţi şi de concentraţi, încât nu-i vedem nici pe cei din jur. În mintea noastră nu se mai află decât omul dinaintea căruia ne înfăţişăm şi problema despre care vrem să-i vorbim. Cu atât mai mult ar trebui să ne purtăm la fel atunci când ne aflăm dinaintea preaînaltului Dumnezeu, ţinând gândul lipit de rugăciune şi nelăsându-l să colinde pe unde vrea. Dacă limba noastră rosteşte cuvinte de rugăciune, iar în acelaşi timp mintea visează, nu avem nici un folos. Dimpotrivă, vom fi judecaţi pentru fapta noastră, pentru că ne-am purtat cu mai multă răbdare şi am vorbit mai limpede cu oamenii decât cu Domnul nostru. Şi chiar de n-am primi nimic de la Dumnezeu, faptul de a ne afla în continuă comunicare cu El nu este lucru puţin. Dacă trebuie să avem o anumită purtare atunci când vorbim cu un om plin de virtuţi, cu atât mai bună trebuie să fie purtarea noastră când vorbim cu Creatorul, Binefăcătorul şi Mântuitorul nostru, chiar dacă nu ne dă ceea ce cerem.

De ce nu primim de le El ceea ce cerem? Vă mai spun încă o dată: pentru că, de obicei, Îi cerem lucruri vătămătoare pentru noi, crezând că sunt bune şi că ne sunt de folos. Nu ştii, tu, omule, care ţi-e interesul. Dar Cel Care ştie nu îţi ascultă rugăciunea pentru că are mai multă grijă decât tine de mântuirea ta. Părinţii, uneori, nu dau copiilor lor ceea ce ei le cer, nu pentru că nu-i iubesc, ci pentru că-i iubesc foarte mult. Cu atât mai mult la fel va proceda şi Dumnezeu, Care ne iubeşte mult mai mult decât părinţii noştri şi ştie mai bine decât oricine ce este spre binele nostru.

De aceea, atunci când te osteneşti rugându-te, iar Dumnezeu nu te ascultă, să nu te plângi. Pe de altă parte, adu-ţi aminte de câte ori nu ai auzit pe câte un sărac cerându-ţi ajutor, şi nu l-ai băgat în seamă. Tu ai făcut aşa din neînduplecarea inimii tale, pe când Dumnezeu face din iubire de oameni. Tu nu vrei să fii judecat, deşi din pricina neînduplecării inimii nu ai ascultat cererea semenului tău. Atunci de ce-L judeci pe Dumnezeu, Care din iubire de oameni nu te ascultă?

Am spus mai înainte că folosul tău este mare şi atunci când rugăciunea nu îţi este ascultată. De ce? Pentru că nu este cu neputinţă ca omul care se roagă fără încetare şi cu inima zdrobită, care îşi ridică gândul la cer şi îşi mărturiseşte cu smerenie păcatele sale, să păcătuiască dinaintea lui Dumnezeu, pentru că după o asemenea rugăciune se îndepărtează de la el orice grijă lumească şi dobândeşte aripi cu care se ridică deasupra patimilor.
Apele curgătoare nu dăruiesc plantelor atâta răcoare câtă dăruiesc lacrimile pomului rugăciunii, făcându-l să crească până la tronul lui Dumnezeu. Iar atunci cerescul Părinte ascultă rugăciunile noastre. Şi cum să nu asculte rugăciunea unui om care stă dinaintea Sa cu gândul neîmprăştiat, cu evlavie şi smerenie, care a ajuns cu mintea la cer, care a alungat orice gând omenesc, orice grijă pământească şi orice pornire pătimaşă, venind în tainică comuniune cu El?

Da, în felul acesta trebuie să se roage creştinul. Mai întâi să-şi adune toate gândurile şi apoi să se roage cu insistenţă lui Dumnezeu. Nu este nevoie să spună vorbe fără număr. Ajung cuvintele puţine şi simple. Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre nu depinde de mulţimea cuvintelor pe care le rostim, ci de curăţia gândului şi a inimii noastre. Putem să ne încredinţăm de acest lucru dacă citim cele scrise în Sfânta Scriptură despre Ana cea stearpă, mama proorocului Samuel. Şi a dat făgăduinţă, zicând: „Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da ţie, şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici nu se va atinge de capul lui” (1 Regi 1, 11). Sunt acestea cuvinte multe? Nu. Şi totuşi, pentru că Ana s-a rugat din toată fiinţa ei şi cu inimă curată, mica ei rugăciune a fost ascultată. Deşi era stearpă, Dumnezeu a tămăduit neputinţa firii ei şi i-a deschis pântecele. În felul acesta, a izbăvit-o de dispreţul semenilor săi, făcând ca din pământ neroditor să crească grâu din belşug.

Aşadar, cel care se roagă, să nu spună cuvinte fără rost. De altfel, atât Hristos, cât şi Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne rugăm des, cu rugăciune scurtă şi cu mici pauze, pentru că lungind rugăciunea, ne putem pierde atenţia, dând astfel ocazia diavolului să se apropie de noi şi să ne umple mintea cu gânduri de la el. Dacă ne rugăm cu rugăciuni scurte şi dese, este mai uşor să ne concentrăm atenţia şi să ne îndreptăm gândul spre Dumnezeu.
Vrei şi tu să înveţi rugăciunea stăruitoare şi curată? Atunci vezi cum s-a rugat Ana. După ce a mâncat, s-a sculat de la masă şi nu s-a dus să se culce, nici să se odihnească, ci a intrat în cortul Domnului ca să se roage. De aici trag concluzia că nu-şi umplea pântecele, căci altfel nu ar fi putut să se roage, şi cu atât mai puţin cu lacrimi. Dacă noi, atunci când suntem flămânzi, cu greutate reuşim să ne rugăm, iar după ce mâncăm mult, nu putem să ne rugăm niciodată, atunci nici ea, care era femeie, nu s-ar fi putut ruga dacă ar fi mâncat bine.

Să ne fie ruşine nouă, bărbaţilor, care ne rugăm pentru Împărăţia cerurilor şi în acelaşi timp, căscăm. Să ne fie ruşine de femeia aceea care se ruga şi plângea. Iată evlavia ei: Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mişcau, dar glasul nu i se auzea (1 Regi 1, 13). Astfel trebuie să se arate dinaintea lui Dumnezeu cel care voieşte să dobândească ceva de la El: nu făcând gesturi cu mâinile sau strigând, dar nici plictisit, pe jumătate adormit sau moleşit.

Dar, oare, nu putea Dumnezeu să-i dea Anei un copil şi fără ca ea să se roage? Oare nu ştia dorinţa ei înainte ca ea să-şi ridice glasul către cer? Ba da, dar dacă îi dădea copilul înainte ca ea să se roage, nu ar fi ieşit la iveală virtutea şi curăţia sufletului ei şi nu ar mai fi primit atâta răsplată.

Să vedem acum care era modul de gândire al Anei. Iată ce i-a spus arhiereului Eli, atunci când acesta a crezut că era beată: Nu, domnul meu! Eu sunt o femeie cu inima întristată; nici vin, nici sicheră n-am băut, ci îmi dezvălui sufletul meu înaintea Domnului. Să nu socoţi pe roaba ta femeie netrebnică, căci din durerea mea cea mare şi din întristarea mea am vorbit până acum (1 Regi 1, 15-16). Iată semnul unei inimi zdrobite: a nu te mânia şi a nu te supăra pe cei care te nedreptăţesc sau te jignesc, ci a răspunde cu blândeţe şi demnitate. Cu adevărat, nimic nu face sufletul mai bun şi mai înţelept decât suferinţa.

Aşadar, Ana s-a ridicat de la masă şi s-a dus să se roage. Să ia aminte toţi cei care nu se roagă nici înainte, nici după masă. Atât înainte, cât şi după masă, avem datoria să Îl slăvim pe Dumnezeu şi să Îi mulţumim. Cine are sufletul îndreptat spre mulţumire şi slăvire nici nu va mânca prea mult, nici nu se va îmbăta vreodată. Dacă se va gândi că va urma să se roage, va gusta din toate cu măsură şi, astfel, va avea multă binecuvântare trupească şi sufletească. Aşadar, fiecare masă a noastră trebuie să înceapă şi să se sfârşească cu rugăciune.

De asemenea, trebuie să participăm la toate slujbele din biserică, dacă este cu putinţă. „Dar am atâtea griji şi probleme!”, îmi vei spune. Tocmai de aceea să vii la biserică, pentru ca prin prezenţa ta acolo să atragi asupră-ţi bunăvoinţa lui Dumnezeu. În felul acesta, vei afla ajutor în problemele tale, iar demonii şi oamenii cei răi nu te vor putea birui. Participând la sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe, vei dobândi de la Dumnezeu armele Sale, pentru ca nimeni să nu-ţi mai poată face nici un rău.
Şi nu-mi spune că fiind ocupat încontinuu cu problemele vieţii de zi cu zi, nu poţi alerga mereu la biserică să te rogi. Să zicem că nu poţi să te duci la biserică. Însă oriunde te-ai afla, nimic nu te împiedică să ridici în sufletul tău jertfelnic Domnului.

Nu te împiedică nici locul, nici ora. Şi chiar dacă nu îngenunchezi, nu plângi şi nu-ţi ridici mâinile spre cer, rugăciunea va fi desăvârşită dacă gândul tău este îndreptat cu totul spre Dumnezeu. Dacă nu poţi merge la biserică, atunci când mergi pe drum, când te afli la piaţă, când călătoreşti pe mare, când eşti la lucrul tău, când pregăteşti de mâncare, când cultivi pământul sau orice altă treabă faci, roagă-te cu stăruinţă şi neîmprăştiere a cugetului. Lui Dumnezeu nu Îi pasă de locul unde suntem. Ajunge ca inima să fie lipită de rugăciune şi gândul să fie curat. Uite, Sfântul Apostol Pavel s-a rugat nu în biserică, stând în picioare sau în genunchi, ci în închisoare, întins pe spate, pentru că picioarele sale erau strânse în butuci. Dar fiindcă s-a rugat din toată inima, temeliile temniţei s-au zguduit, legăturile s-au desfăcut, iar temnicerul a crezut în Dumnezeul cel adevărat, botezându-se cu întreaga sa familie (Fapte 16, 25-35).

Iezechia, care era bolnav, nu s-a rugat nici el în picioare sau în genunchi, ci întins în pat. S-a rugat ca Dumnezeu să-i dăruiască vindecarea, după ce fusese înştiinţat prin proorocul Isaia că avea să moară. Dar iată că prin curăţia rugăciunii sale, el a reuşit să schimbe hotărârea lui Dumnezeu (4 Regi 20, 1-6). De asemenea, tâlharul s-a rugat pe cruce şi a dobândit astfel raiul (Luca 23, 42-43). Daniel s-a rugat din groapa cu fiare sălbatice (Dan. 6, 16), iar Iona din burta balenei (Iona 2, 1-2). Rugându-se din toată inima lor, toţi aceştia au fost ajutaţi de Dumnezeu, Care i-a izbăvit din nenorocirea în care se aflau.

„Şi ce să spun atunci când mă rog?”, mă vei întreba. Vei spune la fel ca femeia cananeeancă din Evanghelie: Miluieşte-mă, Doamne!… Fiica mea este rău chinuită de demon (Matei 15, 22). „Miluieşte-mă, Doamne!” să spui şi tu. „Sufletul meu este chinuit de demon”, pentru că păcatul este un mare demon. Cel demonizat este miluit, pe când omul păcătos este îndepărtat de la faţa lui Dumnezeu. „Miluieşte-mă, Doamne!” Puţine cuvinte sunt acestea, dar ele se pot transforma într-o mare de milostivire, iar acolo unde este milostivirea lui Dumnezeu, sunt şi toate bunătăţile de care avem nevoie.

Când nu te afli în biserică, să spui tainic în sinea ta „Miluieşte-mă, Doamne!” Strigă la Dumnezeu cu gândul tău, fără să-ţi mişti buzele. Dumnezeu ne aude şi atunci când tăcem. Nu este atât de important unde, ci cum ne rugăm. Chiar şi când te afli în baie să te rogi. Să te rogi oriunde ai fi. Întreaga zidire este biserica lui Dumnezeu. Tu însuţi eşti biserica lui Dumnezeu şi cauţi loc unde să te rogi?

În faţa evreilor era marea, iar din spate veneau ameninţător egiptenii. Atunci, Moise a fost cuprins de o aşa de mare spaimă, încât a cerut ajutor lui Dumnezeu fără să spună nici un cuvânt. Şi chiar dacă vocea lui Moise nu se auzea, Domnul l-a întrebat: Ce strigi către Mine? (Ieş. 14, 15). Aşadar, Dumnezeu l-a auzit chiar dacă nu spusese nimic. Aşa şi tu, atunci când eşti ispitit, să ceri tainic ajutor de la Dumnezeu. El este tot timpul alături de tine, de aceea nu trebuie să I te adresezi în- tr-un fel anume, aşa cum faci cu oamenii. Vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: „Iată-mă!” (Isaia 58, 9). Dacă ai mereu inima curată, Dumnezeu te va auzi oriunde şi oricând.

Cu toate acestea, nu voiesc să spun că rugăciunea creştinului în biserică nu ar fi importantă. Nu. Pentru că puterea rugăciunii făcute laolaltă cu ceilalţi fraţi creştini este foarte mare. Vrei să ştii cât de mare este această putere? Iată: cândva, Apostolul Petru era întemniţat şi legat cu lanţuri. Însă se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică (Fapte 12, 5). Iar prin rugăciunea fraţilor săi făcută în biserică, Petru a fost eliberat în chip minunat din lanţuri şi din închisoare. Te întreb acum: ce este mai puternic decât rugăciunea care l-a salvat pe stâlpul Bisericii?

Cât despre catehumeni, desigur, nu este permis ca aceştia să se roage împreună cu credincioşii în biserică, pentru că nu au dobândit încă îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu. Însă nouă ni s-a dat porunca să ne rugăm pentru întreaga lume şi pentru Biserica ce s-a întins până la capătul Pământului. Trebuie să înţelegem ce mare cinste este pentru noi, cei neînsemnaţi, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru atâta popor. Ca să te rogi pentru mulţi oameni este nevoie de multă îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu. Eu abia îndrăznesc să mă rog pentru mine însumi, darămite pentru ceilalţi… Lucrul acesta este potrivit pentru cei drepţi, nu pentru un păcătos ca mine. Însă atunci când ne adunăm mai mulţi şi ne rugăm pentru toată lumea, lucrul acesta nu mai este nepotrivit.

Aşa cum am mai spus, putem să ne rugăm şi acasă la noi sau în orice alt loc, dar rugăciunea aceasta nu are la fel de multă putere ca cea făcută în biserică, împreună cu fraţii tăi şi cu preotul. Iată de ce: pentru că rugăciunea laolaltă cu ceilalţi înseamnă în plus dragoste şi frăţietate, întărite de rugăciunile preoţilor. Rolul preoţilor este de a întări prin puterea rugăciunii lor rugăciunile slabe ale poporului, făcându-le să urce la cer. Iată în ce fel rugăciunea Bisericii a izbutit să-l scoată pe Petru din închisoare.

Să ştii că depărtarea nu face ca rugăciunea să fie mai puţin puternică. Moise nu se afla cu trupul pe câmpul de bătălie atunci când israelitenii se luptau cu amaleciţii; cu toate acestea a ajutat la biruinţa poporului său mai mult decât cei care au luptat, pentru că şi-a ridicat mâinile către cer şi s-a rugat Domnului (Ieş. 17, 8-16). În felul acesta, a izbăvit un popor întreg. Există un bine mai mare decât să fim de folos semenilor noştri? Nu. Atunci când posteşti, când dormi pe jos şi plângi întreaga ta viaţă, nu înfăptuieşti mai nimic dacă nu eşti de folos celorlalţi.

Prin Moise s-au făcut multe minuni. Dar nici una din acestea nu a fost atât de mare ca strigătul său către Dumnezeu pentru iertarea israeliţilor care căzuseră în marele păcat al idolatriei. Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris! (Ieş. 32, 32).

Şi împăratul David, atunci când pentru un păcat de-al său, Dumnezeu a îngăduit să cadă moartea peste Israel, s-a rugat la fel ca Moise: Iată eu am păcătuit! Fărădelegea am făcut-o eu. Dar aceste oi ce-au făcut? Deci îndreaptă-ţi mâna Ta asupra mea şi asupra casei tatălui meu! (2 Regi 24, 17).
Iubirea de oameni a Sfântului Apostol Pavel a fost încă mai mare şi mai minunată, căci el a cerut chiar şi să fie despărţit de Hristos, numai ca cei de un neam cu el să se apropie de Părintele ceresc (Rom. 9, 3).
Rugăciunile oamenilor sfinţi, aşa cum au fost aceştia pe care i-am pomenit, aduc asupra noastră mult ajutor dacă punem şi noi umărul. Dacă nu facem astfel, ajutorul acelora nu ne este de folos. Spre exemplu, la ce le-a folosit iudeilor rugăciunea lui Ieremia? De trei ori s-a rugat proorocul Ieremia lui Dumnezeu şi de trei ori a auzit cuvintele: Nu te ruga pentru acest popor şi nu înălţa rugăciune şi cerere pentru dânşii, nici nu mijloci înaintea Mea, că nu te voi asculta (Ier. 7, 16).

La ce i-a folosit lui Saul rugăciunea lui Samuel, care s-a rugat şi a jelit pentru el până în ultima zi, şi la ce le-a folosit israeliţilor? Nu-mi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voi (1 Regi 12, 23), le-a zis el acestora. Şi totuşi, au pierit cu toţii. De ce? Ne spune motivul Dumnezeu, prin gura proorocului Ieremia: Chiar Moise şi Samuel de ar sta înaintea Mea, sufletul Meu tot nu s-ar îndupleca spre poporul acesta (Ier. 15, 1).

Aşadar, rugăciunile nu aduc nici un folos? Ba da. Ne aduc un foarte mare folos, dar numai dacă punem şi noi umărul. Amintiţi-vă de sutaşul Corneliu, care s-a învrednicit să cunoască credinţa cea adevărată, pentru că făcea multe milostenii poporului şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna (Fapte 10, 2). Amintiţi-vă şi de dreapta Tavita, care era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea (Fapte 9, 36) şi care, murind, a fost înviată de rugăciunea Apostolului Petru. De asemenea, în timpul împăratului Iezechia, Dumnezeu a izbăvit Ierusalimul de asirieni. De ce? Pentru că Iezechia era drept şi s-a rugat Domnului din toate puterile pentru poporul şi cetatea sa. Eu voi păzi cetatea aceasta, ca să o izbăvesc (4 Regi 19, 34). Aşa a şi fost.
Ce ne arată toate aceste exemple şi multe altele pe care le găsim în Sfânta Scriptură? Că rugăciunile oamenilor sfinţi pentru noi, ca şi ale noastre, sunt ascultate de Dumnezeu atunci când noi suntem drepţi, plini de virtuţi, milostivi şi iubitori faţă de semenii noştri. Însă atunci când, dimpotrivă, săvârşim păcate cu mâinile, cu picioarele, cu limba, cu gândul şi cu inima, cum am putea îndrăzni să ne adresăm Domnului, cerându-I ajutor şi binefaceri? Cum am putea atunci îndrăzni să ne rugăm sfinţilor?

Aşadar, înainte să ridicăm mâinile către cer, să punem început pocăinţei noastre. De altfel, deoarece cu mâinile săvârşim multe fapte viclene, trebuie să le ridicăm la cer atunci când ne rugăm, astfel încât gestul nostru să le îndepărteze de păcat. Acestea să-ţi aduci aminte atunci când vrei să răpeşti ceva sau să loveşti pe cineva cu mâinile tale: aceleaşi mâini le vei ridica mai apoi spre Dumnezeu, ele îţi vor fi mijlocitoare dinaintea Celui Preaînalt, cu ele vei aduce jertfa duhovnicească a rugăciunii. De aceea, nu le spurca, nu pune pe ele semnul ruşinii, nu le fă nevrednice de a le arăta Domnului prin săvârşirea de păcate. Curăţă-le prin milostenie şi prin tot felul de fapte bune şi numai după aceea să le ridici spre cer în rugăciune. Dacă nu te rogi niciodată cu mâinile pline de noroi, cu atât mai mult să nu te rogi cu mâinile murdărite de păcat. Nu este bine să ridici spre Dumnezeu mâinile murdare de noroi, însă a le ridica murdare de păcate fără număr este un lucru înfricoşător, care abate asupra noastră mânia lui Dumnezeu.

Dar, oare, numai aşa putem să-l mâniem pe părintele ceresc? În câte feluri nu păcătuim, chiar şi în biserică, în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii… Fără răspuns dinaintea lui Dumnezeu am fi dacă El ar ţine socoteala gândurilor noastre ruşinoase, a dorinţelor viclene din inima noastră, a judecării semenului, în care cădem în fiecare zi, a minciunilor şi răutăţilor pe care le spunem, a vicleniei şi a nedreptăţilor pe care le săvârşim. Fericirea altora ne pricinuieşte tristeţe, chiar dacă este vorba despre prietenii noştri. Suntem mulţumiţi atunci când semenul nostru suferă, socotind suferinţa aceluia ca o mângâiere pentru nefericirea noastră. Îi cerem lui Dumnezeu lucruri stricăcioase şi nefolositoare, pe care El ne-a poruncit să le dispreţuim. Fără să ne fie frică de Dumnezeu, îi judecăm pe fraţii noştri, deşi avem poruncă să ne rugăm chiar şi pentru vrăjmaşi.

Ce faci, omule? Îi ceri lui Dumnezeu să aibă milă de tine, iar tu îl blestemi pe celălalt? Nu te lăsa înşelat. Dacă nu vei ierta, nu vei fi iertat. Ştii lucrul acesta. Şi totuşi, nu numai că nu ierţi, dar Îl rogi pe Dumnezeu să nu ierte! Însă dacă nu este iertat cel care iartă, cum va fi iertat cel care Îi cere lui Dumnezeu să nu ierte? Dacă este un lucru rău să ai duşmani, gândeşte-te cu cât mai rău este să-i judeci şi să-i blestemi pe aceştia. Vei da socoteală pentru faptul că ai duşmani şi mai îndrăzneşti să-i judeci pe deasupra? În ceasul în care te rogi pentru milă şi pentru iertarea păcatelor, cum te va ierta Dumnezeu dacă Îi ceri să le facă rău altora? Sau când te rogi pentru tine, te uiţi în dreapta şi-n stânga, caşti sau te gândeşti la o mie şi una de lucruri. Însă atunci când te rogi împotriva duşmanilor tăi, îţi ţii gândul lipit de rugăciune. Diavolul ştie că atunci când ne rugăm împotriva celorlalţi, ne facem un mare rău, de aceea, în astfel de momente, nu ne împrăştie atenţia.

Uită de păcatele altora, ca şi Dumnezeu să le uite pe ale tale. Dacă ai spus: „Pedepseşte-l pe vrăjmaşul meu”, nu mai ai dreptul să deschizi gura dinaintea lui Dumnezeu. În primul rând, pentru că L-ai mâniat şi în al doilea rând, pentru că ceri lucruri care sunt împotriva esenţei rugăciunii. Dacă te rogi pentru iertarea păcatelor, cum de îndrăzneşti să mai rosteşti cuvântul „pedeapsă”? Trebuia, dimpotrivă, să te rogi pentru ceilalţi, pentru ca apoi să capeţi îndrăzneală să te rogi şi pentru tine. Dacă te rogi pentru ceilalţi, dobândeşti şi ceea ce voieşti tu, chiar dacă nici nu ai deschide gura să spui în rugăciune ceva despre problemele tale.

Nu există nimic mai trist decât un suflet care poartă ură în el. Asemenea, nu există nimic mai necurat decât o limbă care vorbeşte de rău şi blestemă. Eşti om, nu te face fiară. Gura nu ţi s-a dat ca să muşti, ci ca să mângâi prin cuvintele tale. Dumnezeu ţi-a poruncit să ierţi, iar tu Îi ceri să nu ţină seama de porunca Sa? Nu te gândeşti că diavolul se bucură şi râde când aude o asemenea rugăciune, iar Dumnezeu, Care este Creatorul, Binefăcătorul şi Mântuitorul tău, se întristează?

„Dar mi s-a făcut o nedreptate”, vei spune, „şi sunt supărat”. Dacă-i aşa, roagă-te împotriva diavolului, care te nedreptăţeşte mai mult decât oricine. El este cel care naşte duşmănia. El este singurul tău mare duşman, cu care nu te vei putea împăca niciodată. Pe când semenul tău, oricâte ţi-ar face, îţi este frate. De aceea eşti dator să te rogi pentru binele, pentru fericirea, pocăinţa şi mântuirea sa.

Aşadar, să fim cu băgare de seamă, fraţilor, să trăim după poruncile lui Dumnezeu, pentru ca rugăciunea noastră să dea roade şi să dobândim Împărăţia lui Dumnezeu.

„Într-o zi, un înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:

- De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?

- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

- Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? – întrebă din nou înţeleptul.

- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.

Maestrul întrebă din nou:

- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:

- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe se inteleg Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc si se inteleg au inimile apropiate.

În final, înţeleptul concluzionă, zicând:

- Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.”

 

Minunata noastra icoana !!! 

Tehnica de luptă a diavolilor

3.1. Metodele diavolilor

Trebuie să cunoaştem metodele prin care ne luptă diavolii, ca să prindem curaj şi să biruim pe vrăjmaşii mântuirii noastre. Avem vrăjmaşi cu adevărat răi, cumpliţi, vicleni, meşteri în uneltiri, puternici, neadormiţi, imateriali, care pot să aprindă cu focul păcatelor Biserica Vie a lui Hristos, care suntem noi, creştinii ortodocşi.

Fiecare dintre noi, cunoscând planurile potrivnicului, se va îngriji să nu cadă în cursa diavolului (1 Tim. 3, 7). Mulţi creştini se întreabă dacă există diavoli şi care sunt tacticile prin care aceştia înşeală pe oameni. Cea mai mare viclenie a diavolilor este să ne facă să credem că ei nu există.

Mulţi oameni zic adesea: "Vedeţi-vă de treabă, nu există diavoli!" Diavolii îi îndeamnă să zică astfel. Ei au interesul să ne facă să credem că ei nu există, pentru că aşa este uşor să crezi că nu există nici Dumnezeu şi atunci nu există nici un criteriu moral şi totul este permis.

3.2. Diavolul îşi schimbă des planul de acţiune

Diavolul cercetează ce fel de ispită este mai eficace şi se potriveşte mai bine fiecăruia şi pe aceasta o pune în lucrare. Nesuportând înfrângerea, îşi măsoară şi cântăreşte bine fiecare lovitură. Aşadar, într-un fel se luptă cu începătorii şi în alt fel cu cei crescuţi duhovniceşte, într-alt fel cu cei nepăsători şi în alt fel cu cei care cred în Dumnezeu. Altfel ispiteşte diavolul pe cel bolnav şi neputincios şi altfel pe cei sănătoşi. Altfel se poartă cu cei cinstiti si altfel cu cei vicleni. El stie că ceea ce vatămă pe unul, poate fi de folos pentru altul. Sfântul Atanasie cel Mare spune că "diavolii, după cum ne vor afla, tot astfel se vor face şi ei faţă de noi".

Avva Isaac scrie: "Este un obicei al diavolului ca să împartă cu măiestrie atacurile sale împotriva celor cu care se luptă, după felul armelor sale şi să-şi schimbe ispitele după scopul urmărit cu fiecare în parte". Sfântul Isaac Sirul spune că diavolii luptă diferit pe cei nepăsători şi leneşi, faţă de cei râvnitori şi întăriţi duhovniceşte. Astfel, pe cei nepăsători îi luptă de la început cu tărie, ca să-i cuprindă frica şi să li se pară de la început calea aspră şi greu de străbătut. Pe cei râvnitori nu-i atacă de la început, când râvna lor pentru cele duhovniceşti este mare. Iar cu cei evlavioşi amână lupta până când vor cădea în lenevire şi atunci îi atacă, micşorându-le râvna. Trebuie să luăm aminte, căci altfel vom cădea sub loviturile nemiloase ale diavolilor.

Să nu ne încredem în puterile noastre, căci în orice clipă vicleanul diavol poate exploata slăbiciunile noastre.

3.3. Diavolul ne ispiteşte la început cu păcate mici

Diavolul niciodată nu începe lupta cu păcatele cele mari. El încearcă la început să-l păcălească pe om, ca să comită o cât mai mică greşeală. Iuda nu a devenit trădător dintr-o dată, ci a început cu furtul unor mici sume de bani, iar apoi dorind mai mult şi fiind ajutat de diavol s-a făcut rob al iubirii de bani. Apoi acest păcat a condus la trădarea Mântuitorului Iisus Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că diavolul de la păcatele cele mici ajunge la păcatele cele mari. Diavolului îi este suficientă o mică slăbiciune a noastră, iar apoi, dacă cedăm ispitelor, îşi face sălaş în sufletele noastre. Sfântul Ioan Scărarul, care a descoperit acest vicleşug al diavolilor, ne învaţă: "Multe chipuri are şarpele (diavolul) desfrânării. Pe cei care nu au cunoscut păcatul le spune să facă numai o încercare, ca să vadă cum este acest păcat şi apoi să se pocăiască. Unii se lasă convinşi să încerce numai o dată şi apoi să se oprească. Ei gândesc: Ce voi păţi dacă voi păcătui o singură dată? Nimic. Nu mă voi pierde numai cu atât. Şi astfel fac primul pas. Din nefericire, răul nu se opreşte numai aici. Primul pas este astfel făcut. Cetatea sufletului este distrusă şi puhoi de diavoli pot intra acum şi-l vor lupta pe om cu păcatul desfrânării".

3.4. Diavolul exploatează slăbiciunile noastre

Diavolul studiază cu atenţie toate slăbiciunile oamenilor şi după aceasta îşi alege ispitele. Slăbiciunile diferă de la un om la altul: unul este înclinat spre lăcomia pântecelui, altul spre desfrânare, altul spre iubirea de arginţi, altul spre mândrie, altul spre lene, altul spre băutură, altul spre nepăsare, altul spre necredinţă, altul spre mânie.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "Avem vrăjmaşi fără de trup, al căror scop principal este aflarea slăbiciunilor noastre, asupra cărora să arunce săgeţile lor, ca să ne doboare în păcate". Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Nu daţi loc diavolului" (Efeseni 4,27).

Neîngrijindu-ne de slăbiciunile noastre vom lăsa deschisă poarta inimii, iar diavolii vor veni să ne ispitească.

3.5. "Blândeţea" diavolului

Vrăjmaşul mântuirii noastre ne prezintă păcatele ca fiind bune şi atrăgătoare. El ştie că dacă ar ataca cu furie de la început, creştinii s-ar mobiliza să lupte împotriva lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "la început diavolul arată indulgenţă şi încearcă să-şi împlinească scopurile sale păcătoase cu blândeţe şi se arată cu dragoste faţă de creştini". Din acest motiv, diavolul ne prezintă întunericul drept lumină, nefericirea ca fericire, păcatul ca faptă bună.

3.6. Diavolul lucrează în ascuns

0 tactică importantă a diavolului este ascunderea. Iată de ce mulţi oameni cred că nu există diavoli. Sfântul Clement Romanul spune că atunci când diavolii se retrag şi se ascund, râvna creştinilor spre virtute scade. Iar dacă diavolii s-ar arăta în toată urâţenia şi răutatea lor, atunci oamenii ar încremeni de frică şi s-ar feri de ispitele lui.

Aşadar, deşi diavolul este fiinţă personală, el se ascunde cu grijă, pentru ca oamenii să nu dea importanţă şi să fie liniştiţi.

3.7. Diavolul ne atacă prin surprindere

În viaţa duhovnicească, cea mai înfricoşătoare armă a diavolului este atacul prin surprindere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat cum să biruim această puternică ispită: "Rugaţi-vă neîncetat, ca să nu cădeţi în ispită" (Matei 26,41). Prin rugăciune şi priveghere, darul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul nostru şi ne va sfinţi şi astfel va alunga pe diavoli.

Sfântul Apostol Pavel ne spune să priveghem şi să ne rugăm neîncetat, "ca să nu ne ispitească Satana din pricina noastră" (1 Corinteni 7,5). Neînfrânarea datorită nepăsării noastre faţă de cele duhovniceşti este starea sufletească de care are nevoie diavolul pentru a stăpâni sufletul nostru.

3.8. Diavolul ne luptă cu nepăsarea

Viaţa duhovnicească este o luptă permanentă pentru sfinţirea noastră şi orice clipă care trece fără luptă este un pas înapoi. Toate eforturile noastre pentru curăţire şi sfinţire se pot pierde într-o clipă prin căderea în păcate.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: "Diavolul, când află un suflet moleşit şi care nu se îngrijeşte de rănile păcatelor sale, nu încetează să-l lupte cu această armă". "Antidotul nepăsării este împlinirea cu râvnă a datoriilor duhovniceşti".

Sufletul care nu-şi simte căderea sa duhovnicească, fie că nu este interesat de viaţa cea veşnică, fie că din cauza ostenelilor nechibzuite este căzut în această cursă a diavolului. Să ne ostenim duhovniceşte, ca să păzim cetatea sufletului de atacurile satanei, ca să nu găsească la noi posibilitatea de a ne ispiti.

3.9. Amânarea pocăinţei

Ai timp să te pocăieşti! Aceste gânduri le auzim adesea în mintea noastră, prin gândurile pe care ni le insuflă diavolul în mintea noastră, cât şi prin cuvintele oamenilor păcătoşi.

Ani de zile am fost jucării în mâinile diavolilor, făcându-le pe plac şi săvârşind păcate. Într-o zi însă, lumina dumnezeiască străluceşte în noi şi ne îndeamnă la pocăinţă. Darul lui Dumnezeu ne face să simtim starea noastră păcătoasă. Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă prin gânduri de pocăinţă insuflate de Sfântul Înger Păzitor şi prin duhovnici. Acum intervine însă şi diavolul. El lucrează cu gândurile amânării, pe care ni le insuflă în mintea noastră. Încearcă să ne convingă prin argumente mincinoase: nu ai postit, nu eşti pregătit, ai timp, ce o să zică duhovnicul când va afla păcatele tale? Lasă, să te îndrepţi şi apoi te vei pocăi!

Nici un om nu poate fi însă sigur că în viitor se va pocăi sau că nu va muri. Dar diavolul, ajutat de înclinările noastre spre păcate, de cele mai multe ori reuşeşte să câştige voinţa noastră. Astfel, pocăinţa noastră este amânată şi ocazia începutului bun şi al mântuirii noastre este amânat. Cu trecerea timpului, patimile noastre se vor mări.

Rănile sunt mai uşor de vindecat la început decât atunci când s-au cronicizat. Trebuie să punem de îndată în practică hotărârea noastră de a ne pocăi. Să facem să rodească prezentul. Să ne închidem urechile la poveţele viclenilor diavoli, care ne şoptesc că avem timp. Nu! Nu! Nu mai avem timp. Acesta este adevărul, pe care diavolul caută să-l schimbe, pentru a ne înşela.

Unui părinte îi soptea diavolul la ureche: "Lasă, ai să mergi mâine să te spovedeşti!" Iar părintele îi spunea: "Nu, astăzi mă voi spovedi şi mâine fie voia Domnului".

3.10. Diavolul se preschimbă luând înfăţişarea văzută

Din Vieţile Sfinţilor aflăm că diavolii se arată trupeşte. De aceea Duhul Sfânt ne avertizează că "Satana se preface în înger de lumină". Sfântul Antonie cel Mare ne spune: "Diavolul stăruia ticălosul noaptea, lua chipul unei femei şi o imita în tot felul, numai ca să mă înşele. Uneori mi se arăta ca un om evlavios. Adeseori se prefac a cânta psalmi. Se întâmplă uneori ca atunci când citim să rostească după noi ca un ecou cele ce au fost citite. Diavolii pot imita orice. Sunt vicleni şi gata să se prefacă şi să se schimbe în toate înfăţişările. Ei râd nebuneşte şi şuieră, căci toate le fac şi le grăiesc şi le tulbură şi în toate se prefac şi pe toate le amestecă, pentru a amăgi pe cei simpli".

Vieţile Sfinţilor prezintă nenumărate exemple despre apariţiile sensibile ale duhurilor rele, care uneori vorbesc, alteori imită diferite animale, iar alteori fac să se audă tropăituri, şuierături, blasfemii şi vorbe murdare. Şi toate acestea cu scopul de a înspăimânta şi înfricoşa pe cel credincios. Ştiind toate aceste lucruri, trebuie să fim foarte atenţi şi să nu ne temem.

Sfântul Antonie cel Mare ne sfătuieşte să nu dăm nici o importanţă unor astfel de meştesuguri diavoleşti. Pentru că diavolii, dacă ar putea ceva asupra celor credincioşi, nu ar mai veni cu astfel de meştesuguri, ci i-ar doborî direct. Duhurile rele se mistuiesc dacă ne rugăm cu credinţă şi smerenie şi chemăm numele Domnului, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.

3.11. Diavolul ne înşeală prin ghicit, vise, prejudecăţi şi superstiţii

Diavolul ne înşeală prin ghicit, prejudecăţi, vise şi superstiţii, care la prima vedere par nevinovate. Dumnezeu, cu multa Sa Înţelepciune, a ascuns omului viitorul său. Iar acest lucru l-a făcut pentru a-l feri de o înfricoşată sursă de nelinişte şi nefericire. În plus, i-a hărăzit speranţa şi l-a încredinţat de iubitoarea Sa purtare de grijă, cerându-i să se lase în grija Sa, cu încrederea copilului faţă de Părintele Său.

Însă vrăjmaşul diavol, vrând să slăbească şi să micşoreze această încredere, speculează cu vicleşug capacitatea sa (ca duh ce este asemenea îngerilor) de a cunoaşte anumite lucruri, la care omul nu are acces. Mai ales cele referitoare la viitor. Să nu uităm că omul este, totuşi, mai prejos decât îngerii (Evrei 2,7). Asadar, diavolii fără să fie a toate cunoscători, căci atotstiinta este o însusire numai a lui Dumnezeu, cunosc totusi unele împrejurări legate de cele ce se vor petrece.

Sfântul Antonie cel Mare spune că, de exemplu, diavolii văd cum plouă torenţial în Muntii Etiopiei şi, în acelaşi timp, se pot arăta în Egipt, unde prin ghicit şi prin vise prevestesc celor creduli umflarea apelor Nilului. Dacă un frate de al tău, aflat într-o localitate îndepărtată, se va porni să vină la tine, diavolii care văd şi aud acest lucru se vor arăta în vis ţie şi îţi vor spune aceasta. Iar când se va întâmpla de mai multe ori aceste lucruri, te vei încrede în visele şi descoperirile tale. Astfel, diavolii, folosind una din însuşirile lor, se prefac că ghicesc şi că spun mai înainte ce se va întâmpla după mai multe zile.

Sfântul Atanasie cel Mare spune că diavolii "se prefac că ghicesc", căci în esenţă ei nu ghicesc nimic, ci înşeală pe oameni cu falsele lor previziuni. Pe termen lung, ei se dovedesc mincinoşi, căci mint şi nu spun nimic adevărat şi sigur.

Hrana diavolilor este minciuna. Şi chiar atunci când spun adevărul, o fac de nevoie, ca să poată apoi să înşele şi să ne robească şi să ne prindă în cursele sale.

Sfântul Didim Alexandrinul spune că "de multe ori diavolul ne înşeală, amestecând adevărul cu minciuna". De aceea, noi nu trebuie să ascultăm şi să credem ce spune diavolul şi nici cuvintele rostite de cei demonizaţi. Să luăm pildă pe Domnul Iisus Hristos şi pe Sfinţii Apostoli, care n-au primit cele ce diavolul le-a ghicit, ca fiind adevărate. Domnul însusi i-a respins pe diavoli, cu toate că mărturiseau despre El un adevăr, anume că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 4,1-11).

La fel a făcut şi Sfântul Apostol Pavel, cu duhul pitonicesc al tinerei din Filipi, care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. Ea spunea adevărul când striga despre Sfântul Apostol Pavel şi Sila: "Aceşti oameni sunt slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt" (Fapte 16,17). Sfântul Apostol Pavel nu a primit aceste adevăruri, care proveneau de la diavoli. Astfel ne-a învăţat să nu credem în ghicit şi prevestiri, care sunt lucrări diavoleşti. Şi acest lucru, pentru ca nu cumva în adevărul spus de diavol să fie amestecată şi minciuna sa şi ca să ne deprindă pe noi să nu dăm niciodată crezare. Pentru că nu se cuvine ca noi, având dumnezeieştile Scripturi şi libertate de la Mântuitorul, să ne lăsăm înşelaţi de diavoli. Trebuie să fim foarte atenţi, pentru că multi vrăjitori şi ghicitori fac aceste lucrări, folosind cuvinte de evlavie şi de rugăciune.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Şi lucrul cel mai mare al înşelăciunii este că, atunci când suntem preveniţi asupra acestor înşelăciuni, încercăm s-o apărăm pe femeia ghicitoare spunând despre ea că este creştină şi că nu spune nimic altceva decât numele lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o urâm şi mai tare, pentru că foloseşte numele lui Dumnezeu spre ocară".

Nici în vise nu trebuie să credem, pentru că visele sunt înşelătoare. De foarte putine ori ne vorbeste Dumnezeu prin ele. Diavolii însă ne pot vorbi de multe ori prin ele, urmărind să ne murdărească sufletul si trupul. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul ne zice: "Nimeni să nu se învoiască a se gândi ziua la năluciri visate în timpul nopţii, căci şi acesta este un scop al diavolilor, ca să ne murdarească în timpul stării de veghe cu spurcăciunile visate în timpul nopţii". Deci, regula de aur pentru interpretarea viselor este de a nu crede în vise.

Dacă Dumnezeu vrea să ne descopere voia Sa cea Sfântă prin vise, are puterea să ne-o descopere, trecând peste cenzura noastră (de a nu crede în vise). Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă: "Cel ce crede în vise este asemenea celui care aleargă după umbra sa şi încearcă s-o prindă". Când începem să credem în vise, dăm dracilor dreptul de a ne ispiti şi când suntem treji. Atenţie, de asemenea, şi la superstiţii şi la prejudecăţi. Acestea sunt armele în mâinile diavolilor, prin care oamenii devin jucăriile lor. Sunt oameni care consideră cifra 13 fatidică sau se nelinistesc la strigătul cucuvelei sau la urletul câinilor, sau dacă le-a tăiat calea o pisică s.a.m.d. Toti acestia, fară să vrea sau fără să înteleagă, îsi leagă viata, fericirea sau belşugul de anumite persoane sau întâmplări, care nu au nici o legătură cu desfăşurarea firească a vieţii. De cele mai multe ori, diavolii aranjează astfel lucrurile ca oamenii să creadă în superstiţii. Este vorba aici de oameni necredincioşi sau mai puţin credincioşi.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: "Văzând un om oarecare, repede îl poţi condamna, la îndemnul nefast al superstiţiei, dar nu vezi cursa diavolească ce ţi-a fost întinsă. De ce te faci vrăjmaş fratelui tău, fără nici un motiv justificat? Şi nu înţelegi cât de mare este batjocura, cât de mare este ruşinea şi, mai mult, cât de mare este primejdia. De multe ori omul are un coşmar sau vede o pisică neagră sau alte lucruri şi crede că acestea ar prevesti ceva rău. Aceasta este o lucrare diavolească, pentru că nu ceea ce crede omul face ziua rea, ci petrecerea în păcate. Prin urmare, când iesi din casă, să te păzeşti de a păcătui. Dacă vom păcătui, va veni şi căderea noastră. Altfel, diavolul nu ne poate vătăma. Dacă vom păcătui, vom fi sub influenţa diavolilor, care ne vor conduce la tot lucrul rău".

Deşi Sfânta Scriptură condamnă orice fel de prezicere (III Regi 22, 22-29) şi este cunoscut că diavolul este tatăl minciunii (Ioan 8, 44), se găsesc destui creştini care se ocupă cu ghicitul, cred în vise şi prejudecăţi, lăsând prin aceasta ca diavolul să le conducă viaţa lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: "Noi însă nu trebuie să cădem vicleniei diavolilor, ci să ne îndepărtăm de orice unealtă satanică a vrăjitoriei, ghicitului, prezicerii sau a superstiţiilor. Căci pentru noi este mai de preţ să credem în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi în învăţătura Sa, iar ca armă să avem Crucea Sa. Fericit este însă şi sufletul care cheamă numele lui Iisus Hristos în orice necaz, boală sau trebuinţă, pentru că se va îndepărta de la el orice lucrare satanică".

3.12. Diavolii ne ispitesc prin răul natural

Dumnezeu a îngăduit diavolilor să ne ispitească, pentru a încerca credinţa şi evlavia oamenilor. Răul care există în lume este de multe ori o armă redutabilă a diavolilor, prin care încearcă pe oameni. Astfel, diavolul trimiţând cele rele oamenilor, adică nenorocirile, bolile, încercările, mâhnirile, reuşeşte de multe ori să aducă pe oameni la disperare şi deznădejde.

In pilda Evangheliei, cu femeia gârbovă, se arată putinţa diavolului de a chinui pe oameni cu boli. Domnul Iisus Hristos, vorbind despre cei 18 ani de suferinţă ai femeii, spune că satana a legat-o cu aceasta (Luca 13, 11). Din nefericire, diavolul ne războieşte tot timpul cu cele rele: mâhnirile ne copleşesc, bolile ne cercetează, moartea bate la uşă, nereuşitele ne încearcă, visurile ne sunt spulberate, speranţele zdrobite, biciul încercărilor ne loveşte fără milă. Iar noi, în faţa greutăţilor vieţii şi, mai ales, din pricina neliniştii, neputinţelor şi descurajărilor, ne pierdem nădejdea şi credinţa. Iar pentru aceste lucruri ne certăm cu Dumnezeu, îl hulim, îl ocărâm, îi cerem socoteală. Alături de noi, diavolul se bucură de aceste reuşite ale lui.

Trebuie să fim cu luare aminte pentru a înfrunta greutăţile vieţii, căci diavolul pândeşte tot timpul, ca să exploateze momentele grele ale vietii prin care trecem. Diavolii ne atacă mai ales când Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, pentru creşterea noastră duhovnicească. Prin gândurile insuflate ne împinge la vrăjmăşie cu Dumnezeu şi urmăreşte să ne îndepărteze de El, ca după aceasta să devenim pradă uşoară pentru ei.

Sunt boli care apar datorită firii noastre slăbite faţă de microbi. Alte boli sunt datorate păcatelor noastre. Alteori, diavolul intră în trupurile oamenilor şi le slăbeşte puterea, din sănătoase făcându-le bolnave şi chircite.

Cuviosul Nil Ascetul Spune: "Sunt aşadar diavoli care intră în trupul omului şi în toate mădularele lui şi îi sug puterea, lăsându-le aproape fără vlagă. Şi aceasta se întâmplă cu toate că în trup nu se află nici o boală". De aceea, în orice boală trebuie să alergăm în primul rând la Sfintele Taine şi la rugăciunile Bisericii. Şi nu numai la Sfântul Maslu, ci şi la rugăciunile speciale pentru vrăji, deochi, farmece, coşmaruri, insomnii, precum şi orice rele care îi bântuie pe oameni.

Puterea lui Dumnezeu este infinit mai mare decât a diavolilor, iar omul care se roagă lui Dumnezeu va putea să scape prin puterea dumnezeiască de orice rău cu care satana încearcă să ne chinuie.

 

3.13. Furnico-leul

Furnico-leul este tactica de acţiune a diavolului. La început diavolul este mic şi neobservat, ca o furnică, iar după o perioadă de timp devine mare şi înfricoşător ca leul (1 Petru 5, 8).

Furnico-leul este, de fapt, păcatul, aşa cum ni-l prezintă diavolul. La început, înainte de a păcătui, diavolul ni-l prezintă mic, cât o furnică, fără însemnătate şi fără consecinţe. Se străduieşte, ajutat de patimile noastre, să ne prezinte păcatul ca fiind mic şi fără nici o gravitate. Iar după ce am păcătuit, ni-l arată ca un leu, mare şi înfricoşător. Şi acest lucru îl face pentru a ne arunca în deznădejde şi a ne convinge că nu mai este şansă de pocăinţă şi, deci, de mântuire. Toţi am avut de suferit de pe urma acestei arme diavoleşti.

La început, diavolul îţi pune în gând să calci o poruncă dumnezeiască. De exemplu, să desfrânezi. Ajutat de pofta ta spre desfrânare, atacul diavolului începe sistematic. Dacă omul nu i se împotriveşte prin post, rugăciune, smerenie, spovedanie şi Sfintele Taine, diavolul îi spune: "Nu te necăji, nu eşti tu primul nici ultimul care greşeşte. Şi apoi ce mare păcat, astăzi toţi păcătuiesc. Mai târziu te vei pocăi". Astfel de atacuri foloseşte diavolul, ca sa pară mai mic păcatul şi fără însemnătate.

După ce ai păcătuit, diavolul te aduce la deznădejde spunându-ţi ce lucru înfricosător ai făcut. Cum ai să te duci la duhovnicul tău să-i spui că ai gresit. El, care te stie atât de bun si curat? Ai călcat porunca lui Dumnezeu si pentru aceasta vei fi canonisit. Pentru tine nu mai este iertare si milă. Nu mai ai sansă de mântuire. Mai bine distrează-te si păcătuieste în continuare. Îngreunându-ţi sufletul cu păcate, pierzi astfel şansa pocăinţei şi a mântuirii.

De aceea este nevoie de mare atenţie. În esenţă nu există păcate mari sau mici, uşoare sau grele. Toate păcatele sunt păcate. Cine a greşit într-o singură poruncă dumnezeiască, s-a făcut vinovat de toate poruncile dumnezeieşti (Iacob 2, 20). Deci, nu trebuie să considerăm unele păcate mici si altele mai grele. Această metodă de deosebire a pâcatelor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor dumnezeiesti este păcat. Bine este să nu păcătuim, pentru că orice păcat este urâciune înaintea lui Dumnezeu şi mânie pe Dumnezeu. Iar dacă am păcătuit, să ne ridicăm imediat, să ne rugăm, căci mila lui Dumnezeu este nemăsurată.

3.14. Diavolul înşeală prin erezie şi necredinţă

Credinţa puternică dreaptă (ortodoxă) şi faptele bune creştine mântuiesc pe om. Dimpotrivă, credinţa rătăcită, eretică şi care se sprijină pe născociri omeneşti şi diavoleşti şi care nu cunoaşte Sfintele Scripturi, nu foloseşte şi nu mântuieşte.

Sfântul Atanasie cel Mare spune: "Diavolul, care în urâciunea răutăţilor lui, a născocit ereziile, se foloseşte de cuvintele Sfintelor Scripturi ca de un acoperământ, pentru amăgirea celor naivi, semănându-ţi ele otrava sa sufletească. Ca urmare, credinţele eretice şi greşite, care se împotrivesc învăţăturii Bisericii Ortodoxe sunt piedici înfricoşătoare pentru mântuirea sufletelor noastre şi arme puternice ale diavolilor. Prin necredinţă, diavolul întinde curse mai ales celor învăţaţi, care se încred în ei înşişi. Diavolul se prezintă în faţa lor cu ştiinţa şi filozofia şi le aduce necredinţa."

Oare nu-i vedem pe astfel de oameni lângă noi? "Cine a văzut ceea ce spun Sfintele Scripturi?" întreabă cei necredincioşi. Iată gânduri si întrebări insuflate de diavoli oamenilor care au deja o înclinare spre necredinţă.

Sfântul Apostol Pavel scrie: "Dumnezeul acestui veac (diavolul) a orbit mintea necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Sfintei Evanghelii slava lui Hristos".

 

3.15. Oamenii păcătoşi sunt slugile diavolilor

Diavolul este împăratul acestei lumi a păcatelor. El are în această lume slujbaşii săi (Ioan 12, 31). Vrăjmaşul mântuirii noastre se luptă pentru pierderea sufletelor omeneşti şi a avut întotdeauna ucenici, cu voia sau fără voia lor. Astfel de oameni, gata oricând să facă voia diavolului, sunt nenumărati, atât tineri, cât si vârstnici, bărbaţi şi femei. Iată numai câteva exemple: soţul tiran, aspru, beţiv şi desfrânat, care alungă pacea şi dragostea din familia sa; o femeie ispititoare, care umblă sumar îmbrăcată pe stradă, smintind pe oameni cu păcatul desfrânării; un om de ştiinţă sau de cultură, necredincios sau eretic, care prin scrierile sale, prin cuvintele sale varsă otrava necredinţei şi a ereziilor în sufletele cititorilor; omul bogat, care cu ajutorul banilor corupe conştiinţele; tatăl şi mama, care prin educaţia atee, eretică şi imorală pe care o dau copiilor îi conduc pe aceştia în mrejele păcatelor şi spre pierderea sufletelor…

Să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva să ajungem vreodată unelte ale diavolilor, cu voia sau fără voia noastră şi să contribuim astfel la pierderea sufletelor semenilor noştri. Căci va veni într-o zi clipa în care vom da seama de sufletele care s-au pierdut în iad din pricina noastră. Dumnezeu ne va spune atunci: "Sângele lor din mâna ta se va cere" (lezec. 3, 20).

Tot Mântuitorul nostru ne-a învăţat: "Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori" (Matei 7, 15). Iar Sfinţii Apostoli ne-au învăţat: "Nu daţi crezare oricărui duh. Ci cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume" (1 Ioan 4, 1).

Având o astfel de poruncă de la Dumnezeu, trebuie să ne ferim de orice legătură cu duhurile necurate (de astrologi, vrăjitori, magi, senzitivi, contactanţi ai OZN, prezicători, bioenergeticieni, radiestezişti etc.) Chiar dacă demonul se preface că spune prin ei adevărul, noi cunoscând scopurile pe care le urmăreşte el, să le respingem, aducându-ne aminte de cuvintele Sfintelor Scripturi: "Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele" (Ps. 49, 17).

 

3.16. Diavolul ne luptă cu deznădejdea

Ca să păcătuiesti este cel mai uşor. Rar şi greu lucru este a te pocăi şi a te mântui. Multe pricini contribuie la aceasta: nepăsarea, ruşinea, lipsa de interes. Şi astfel omul rămâne căzut în păcate, departe de mântuirea sa.

Pocăinţa noastră se sprijină pe nădejdea ca Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, îsi va deschide cu dragoste bratele sale, primind pe fiul cel pierdut, care se întoarce din tara păcatului, în casa Tatălui Său. Lipsit de această nădejde, omul păcătos se simte parăsit de Dumnezeu si neputincios, renuntând la lupta de a se elibera de păcatele sale, care îl apasă. lar greutatea păcatelor sale creşte în fiecare zi şi starea sa sufletească se înrăutăţeşte. Odată cu pierderea nădejdii sale în Dumnezeu, omul îşi pierde şi mântuirea, pentru că rămâne încătusat păcatului, rob al satanei, care îl conduce la tot lucrul rău şi aceasta împotriva bunăvoinţei lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (1 Tim. 2, 4).

Arma deznădejdii este extrem de eficace pentru diavoli, căci deznădejdea va sluji întotdeauna de sfetnic rău omului. Ea îi închide omului calea întoarcerii la Dumnezeu şi îl sileşte să rămână împotmolit în mlaştina păcatelor. Dar cum lucrează diavolul? El şopteşte la urechea fiecărui om păcătos: "Iată tinereţea ţi-ai pierdut-o în păcate, toată viaţa ta ai făcut numai rele, desfrânări, hoţii, minciuni, iubire de arginţi, beţii, ai minţit, ai jurat, ai hulit pe Dumnezeu. Ce nădejde de mântuire ai? Eşti pierdut! Cel puţin mai distrează-te, câte zile mai ai de trăit pe pământ".

Astfel urmăreşte diavolul să adâncească pe om şi mai mult în păcate, să facă inima noastră locaş al diavolilor şi să ne îndepărteze de Dumnezeu.

Atitudinea noastră trebuie să fie alta. Ai păcătuit? Trebuie să-ţi pară rău de păcatele săvârsite şi să te ridici şi să te întorci la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că "diavolul are cea mai mare bucurie când omul cade în deznădejde, mai multă decât atunci când păcătuieşte".

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne arată cât de bun şi iubitor de oameni este Dumnezeu, ca să ne dea nădejde şi curaj, să ne ridicăm din robia păcatelor. De fiecare dată când şovăim să ne pocăim şi rămânem în deznădejde, bucurăm pe diavoli şi ne facem robii lor. Trebuie să scăpăm de această cursă a diavolilor (II Tim. 2, 26). Să nu ne lăsăm stăpâniţi de deznădejde, căci deznădejdea se naşte din mulţimea păcatelor, din îngreunarea conştiinţei şi din nesuferita mâhnire sau din mândrie şi din îngâmfare, după cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul.

Această stare de deznădejde nu este plăcută lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne-o prezintă ca pe o stare sufletească periculoasă. Numai diavolul se bucură de deznădejdea omului. Orice gând de deznădejde este de la cel viclean.

Sfântul Ioan Scărarul spune: "Nimic nu se compară cu îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, cel ce deznădajduieşte, s-a înjunghiat pe sine".

3.17. Diavolul atacă pe oamenii izolaţi

Oamenii izolaţi, care se sprijină pe ei înşişi, care nu se sfătuiesc cu alţi oameni, sunt cel mai uşor de atacat şi de doborât de diavoli. Întărirea reciprocă a doi sau mai multi fraţi este o armă înfricoşată împotriva diavolilor. Oamenii uniţi duhovniceşte, care se ajută şi se întăresc reciproc, cad foarte greu în cursele diavolilor. Vrajmaşul mântuirii noastre ştie că "unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Domnului, acolo se află şi Hristos în mijlocul lor" (Matei 18, 20) şi de aceea îi urmăreşte pe cei izolaţi, pentru a-i ataca. Deci, trebuie să păstrăm în permanenţă legătura duhovnicească cu Hristos, cu Biserica şi cu semenii noştri.

Creştinii, care sunt uniţi duhovniceşte cu Hristos şi cu semenii lor când se roagă împreună, se ajută unii pe alţii şi muncesc împreună, iar harul lui Dumnezeu îi păzeşte de săgeţile diavolilor. Cele mai multe cazuri de sinucidere sunt semnalate la oamenii care se despart de Biserică şi trăiesc izolaţi. Datoria noastră este foarte clară: Nu vom îngădui diavolului să ne piardă cu înşelăciunea sa.

Să rămânem credincioşi în cele ce am învăţat şi de care suntem încredinţaţi din Sfintele Scripturi şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi (II Tim. 3, 14). Pentru că aceste lucruri sunt spre folosul mântuirii noastre şi al dobândirii vieţii celei veşnice.

3.18. Diavolii ne ispitesc cu cele de-a dreapta

Dacă vede diavolul că armele sale pline de răutate şi de păcate nu au reuşit, atunci ne atacă cu mândria. Omul care cedează acestui mare păcat este stârnit de orgoliu şi, astfel, din cel mai înalt om duhovnicesc va ajunge cel mai păcătos. Dacă, de exemplu, ne luptăm cu diavolii şi nu cedăm ispitelor lor, ei îşi schimbă metodele şi ne atacă cu cele de-a dreapta, cu mândria. Astfel, îţi va şopti la ureche: "Bravo! Eşti un luptător virtuos. Meriţi laude!" Este însă glasul diavolilor, care sunt învăţătorii îngâmfării.

Dar această metodă poate fi utilizată şi în alt mod: Diavolul vine şi sădeşte în om dispoziţia pentru o râvnă foarte mare, adică ne îndeamnă să ne nevoim, spre cele ce depăşesc puterea noastră (post peste măsură, somn puţin, priveghere de toată noaptea…). Sfântul Ioan Scărarul ne lămureşte: "De multe ori scopul vrăjmaşilor nostri este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca, descurajându-ne (sau îmbolnăvindu-ne), să lepădăm şi cele după putere şi să prilejuim râsul cel mai mare al vrăjmaşilor noştri". Sfinţii părinţi ne învaţă că tot ceea ce este peste puterea noastră este de la diavoli. De exemplu, dacă ţinem post aspru, fără binecuvântarea duhovnicului, ne putem îmbolnăvi cu trupul şi nu mai putem munci pentru fapta bună creştină, necesară mântuirii noastre.

Pentru toate lucrurile este un timp, iar drumul virtuţilor are şi el anumite legi. Diavolul ne îndeamnă să le călcăm, să urmăm, adică, cele mai presus de puterile noastre. Iar rezultatele? Nereuşind, ne îmbolnăvim, deznădăjduim, scade râvna spre virtute şi în cel mai rău caz ne putem îmbolnăvi psihic.

Alt mod în care se manifestă ispita diavolului de-a dreapta este lepădarea dojanei. Vrajmaşul nostru ne laudă pentru izbânzile noastre; ne înalţă pe culmile mândriei şi ne arată pe ceilalţi oameni neînsemnaţi, păcătoşi şi proşti. Fariseul din noi va cugeta: "eu nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi, adulteri…" (Lc. 18,11). Şi astfel se întâmplă ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul: "Dracii ne silesc fie să păcătuim, fie, dacă nu păcătuim, să judecăm pe cei ce păcătuiesc, pentm ca prin lucrul cel de-al doilea să pătăm pe cel dintâi".

Prin judecarea aproapelui nostru ne îndepărtăm de Dumnezeu şi pierdem astfel plata pentru virtuţile pe care le avem. Aceste viclenii ale diavolilor sunt arme redutabile împotriva crestinilor si a celor ce sporesc duhovniceste. Pe acestia, diavolul îi prinde în mrejele sale, fie prin mândrie, fie prin judecarea aproapelui. Cu adevărat, vrăjmaş înfricoşător este diavolul.

Să stăm bine! Să stăm cu frică, să luăm aminte!

3.19. Cele patru atacuri ale diavolilor în preajma morţii omului

a) Primul atac al diavolilor este asupra credinţei. Satana seamănă gânduri de îndoială şi de necredinţă în mintea omului. Creştinul trebuie să se însemne cu Sfânta Cruce, să se roage lui Dumnezeu cu smerenie şi să-i răspundă: "Mergi înapoia mea Satană, tată al minciunii, pentru că eu cred ce spune Dumnezeu, iar nu ce spui tu şi cei asemeni ţie";

b) Al doilea atac este asupra deznădejdii. Prin aceasta ne înfricoşează cu păcatele pe care le-am făcut, spunându-ne că nu mai avem nădejde de mântuire. Noi să ne aducem aminte că Dumnezeu este milostiv şi poate ierta păcatele noastre;

c) Al treilea atac al diavolilor în preajma morţii omului este cu slava deşartă. Prin aceasta ne îndeamnă să avem încredere în faptele noastre. Noi să ne aducem aminte că toate faptele bune le-am făcut numai cu ajutorul lui Dumnezeu;

d) Al patrulea atac este cu închipuirea de sine. La mulţi creştini, înainte de moarte, diavolii se arată în chip de îngeri luminaţi şi alte năluciri (2 Cor. 11, 14). În aceste clipe trebuie să ne smerim şi să-i zicem: "Prefă-te ticălosule în întunericul tău. Eu nu sunt vrednic de astfel de arătări".

Dumnezeu, care se află în noi de la Sfântul Botez, este mai putemic decât diavolul.

Diavolul dispune de arme puternice şi nenumărate şi ne atacă cu mare furie, pentru a ne birui. Dar nu trebuie să ne speriem de atacurile diavolului atâta timp cât ne aflăm aproape de Dumnezeu cel Atotputernic. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut om "ca să strice lucrările diavolului" (Ioan 3, 8) şi să izbăvească pe cei pe care "frica morţii îi ţineau în robie toată viaţa" (Evr. 2, 14-15).

Când Domnul nostru Iisus Hristos a coborât la iad, El a desfiinţat împărăţia iadului şi a eliberat pe cei deţinuţi acolo de diavoli. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: "Se cuvine să nu ne temem de atacurile lui şi de săgeţile lui arzătoare şi de vicleniile lui lucrate de meştesugita lui minte. Toate acestea nu sunt nimic înaintea puterii lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care numai rostind numele Lui cu credinţă şi cu evlavie, pune pe fugă toată oştirea diavolilor". Aceasta întrucât Dumnezeu ne-a încredinţat că "mai mare este Cel ce este în voi, decât cel din lume" (1 Ioan 4, 4). Alături de Dumnezeu cel Atotputemic ne facem şi noi puternici. Şi astfel şi noi smeriţii şi neputincioşii avem curajul să ne aruncăm în luptă şi să ne împotrivim vrăjmaşilor diavoli.

La Sfântul Botez am fost întrebaţi: "Te lepezi de satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi îngerii lui? De toată slujirea lui?" Iar noi am răspuns: "Mă lepăd!" Iar apoi:"Te uneşti cu Hristos?" Şi noi am răspuns: "Mă unesc!" Cu cât vom fi mai sfinţi, mai apropiaţi de Dumnezeu, mai uniţi mistic cu Hristos, cu atât diavolii vor fi mai departe de noi, iar atacurile lor vor fi mai neputincioase. Iar cu cât vom fi mai uniţi cu lumea şi cu păcatele, cu atât diavolii vor fi mai apropiaţi de noi şi noi vom fi slujitorii lor. Sfântul Apostol Ioan ne spune: "Cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine şi cel viclean nu se atinge de El" (1 In. 5,18).

(Extras din cartea: "Razboiul creştinilor cu diavolii")

IOCOANA NOASTRA SFANTA FACATOARE DE MINUNI - "RUGATI-VA LUI DUMNEZEU,MAICII SALE SI TUTUROR SFINTILOR PENTRU SUFLETELE VOASTRE"

Viata monahala

Generalitati

"Desertul a insemnat pentru calugari, in acelasi timp, locul cel mai propice pentru lucrarea isihiei (adica a linistirii), ca fundament al oricarui ideal monastic, dar si locul demonilor, care se manifestau indeosebi subforma "gandurilor", si impotriva carora monahul trebuia sa lupte pentru a-si apara isihia si a implini telul pentru care se afla plecat in pustie: unirea cu Dumnezeu".

In aceasta pustie se adunau calugarii pentru a se pocai. A face pocainta este o datorie a tuturor celor ce ravnesc la imparatia lui Dumnezeu (Mc. I, 4). Monahii mai ales pun in practica aspecte extrem de aspre ale pocaintei si cu toate acestea vor sa arate lumii ca pocainta crestina e bucuroasa, mangaierea venind din convingerea ca toate pacatele pot fi iertate.

In general, Parintii pustiei faceau distinctie intre "metanoia" si "penthos". "Metanoia sau pocainta este un act prin care omul cere lui Dumnezeu iertare pentru pacatul sau", iar aceasta pocainta avea efect imediat. Cand un frate l-a intrebat pe avva Pimen: "de voi cadea in vreo ispita, ma roade cugetul si ma invinuieste, pentru ce am cazut?", i-a zis lui batranul: "in orice ceas va cadea omul in greseala si va zice am gresit, indata a incetat". Abia dupa ce primeste Dumnezeu aceasta pocainta - si o primeste, deci, imediat - se poate continua in pace viata duhovniceasca. Atunci pentru ce mai plangeau parintii, uneori toata viata, ori pentru pacate grave sau mai putin grave, ori doar, pur si simplu, ca sa se mantuiasca? Caci unui frate ce l-a intrebat: "Ce sa fac, parinte, ca sa ma mantuiesc?", batranul i-a raspuns: "Mergi, fiule si sezi cu liniste si cu tacere in chilia ta si sileste-ti inima sa plangi si sa versi lacrimi din ochii tai! Asa fa si te vei mantui". De ce sa mai plangem, daca stim ca pacatele ne-au fost iertate? Pentru ca aceste lacrimi nu sunt motivate de intristare, ci din contra, de bucuria de a fi fost mantuiti, si de aceea aduc mangaiere. "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia!" (Mat. 5,4). Aceasta mangaiere e numita "penthos".

"Certitudinea iertarii nu seaca izvorul lacrimilor, ci ii deschide mai degraba o vana noua inca si mai bogata. Omul nu va inceta sa se socoteasca pacatos si o va face chiar cu un fel de pasiune, pentru a da marturie atat despre adevar, cat si despre iubirea lui Dumnezeu". Acest plans este numit de Sfantul Ioan Scararul, "plans de bucurie facator" (charopoion penthos), iar Sfantul Nil Ascetul scrie ca: "Plangerea pacatelor e plina de dulce intristare si o amaraciune asemenea mierii, dat fiind faptul ca e insotita de o nadejde buna si minunata. De aceea ea hraneste trupul, face sa straluceasca bucuria in adancul sufletului, intareste inima si face sa infloreasca intreaga faptura".

Avand aceasta stare sufleteasca, monahul va duce o viata ascetica. Intrebat de unul din parinti "ce este monahul", avva Ioan Colov "a zis: osteneala. Caci monahul la tot lucrul se osteneste". Deci ceea ce-l caracterizeaza pe calugar este osteneala. De altfel, in vocabularul scrierilor duhovnicesti, termenii "monah" si "ascet" coincid. Asceza poate fi definita in mod sintetic ca un efort constient, liber consimtit pentru a atinge desavarsirea. Dar la desavarsire nu se poate ajunge prin simpla dezvoltare a posibilitatilor firii omenesti, fiindca firea este limitata.

Desavarsirea nu se realizeaza decat in Dumnezeu si este darul Duhului Sfant. Asceza ca atare nu devine niciodata un scop in sine; ea nu este decat un mijloc, necesar si potrivit pentru cei ce se lupta; prin asceza se manifesta libertatea noastra ce consimte la primirea acestui dar.

Posturile, infranarile, privegherile, viata aspra, saracia inteleasa ca "neagonisire", ca absenta dorintei de a avea; ascultarea, ca biruinta asupra vointei noastre; viata pustniceasca, ca o cautare a isihiei; fecioria, ca biruinta asupra miscarilor "nerationale" ale trupului; smerenia si indelunga rabdare, ca manifestare a dragostei - acestea toate constituie asceza rationala si libera a crestinilor. Dar, atata vreme cat lucrarea harului lipseste, cat Dumnezeu nu vine sa pecetluiasca aceste eforturi ascetice, ele raman o lucrare omeneasca si deci, supuse stricaciunii.

Fara indoiala, asceza crestina e altceva decat un simplu exercitiu de vointa. Este o cautare a vietii in Dumnezeu si o expresie a iubirii. Ea crede cu fermitate in eficacitatea conlucrarii dintre Dumnezeu si om si vede in aceasta conlucrare, sensul progresului vietii duhovnicesti. De aceea, in ceea ce priveste asceza practica, totul consta in realizarea armoniei dintre vointa si viata noastra, pe de o parte, si vointa si viata Dumnezeului si Mantuitorului nostru, de cealalta parte. Iar cel mai important element al acestei armonii este rugaciunea si, de aceea, ea constituie "varful tuturor lucrarilor ascetice".

Ascetul isi concentreaza atentia principala asupra rugaciunii si consacra cea mai importanta parte a nevointei sale rugaciunii. Aceasta poate varia, atat in intinderea ei, cat si in exprimarea ei. Starea si chipul cel mai inalt al rugaciunii este intalnirea cu Hristos Dumnezeu, in iubire. Aceasta este asa numita rugaciune curata. Pentru a ajunge aici, ascetul crestin paraseste toate lucrurile, iar aceasta parasire constituie insasi esenta renuntarii monahale.

Asa s-a petrecut cu anahoretii. Ei se afunda in desert pentru a-si desavarsi renuntarea la lume, la bogatii, la placerile pamantesti si la slava omeneasca. Renunta pentru totdeauna la a mai detine vreun rol pe scara lumii, pentru a nu mai exista decat in ochii lui Dumnezeu. Ei n-au fugit de semenii lor din cauza salbaticiei. Cand a plecat in desert, Sfantul Antonie era unul dintre cei mai entuziasti crestini, ce se dedicase deja infranarii si ascetismului. Ca si alti crestini, el renuntase definitiv la casatorie pentru a nu se mai ingriji de nimic altceva decat de a bine placea Domnului si a nu fi impartit. Auzind la biserica cuvintele Mantuitorului: "Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde tot ce ai, apoi vino si urmeaza-Mi Mie" (Matei 19, 21), Antonie lasa toate si pleaca adanc in pustie. Nu-si schimba planul, ci doreste sa-l realizeze desavarsit, mergand sa vietuiasca in plin desert, intr-o singuratate totala, "ca sa nu puna nimic din lume inaintea dragostei fata de Hristos", dupa cum ii va invata si pe ucenicii sai sa faca. El se retrage in desertul arabic, stancos si pietros, de la est de Nil, pe la anul 313, impreuna cu ucenicii sai.

La putin timp dupa aceasta, in jurul anului 330, s-a retras in pustie Amun, in locul ce a dat nastere faimoasei pustii a Nitriei, ce in cativa ani a devenit suprapopulata. Pentru cei ce doreau o singuratate mai mare, Amun a instalat, la sfatul lui Antonie, noi chilii, situate la 18 - 19 kilometri de Nitria. Astfel s-a nascut o alta pustie - Kellia (Chiliile). La 50 de kilometri se gasea o vale unde a luat fiinta pustia Sketis, atunci cand in 330 s-a stabilit aici avva Macarie. Sketis a devenit curand centrul cel mai infloritor al vietii anahoretice, aici locuind Parintii cei mai renumiti.

Toti acesti trei parinti, Antonie, Amun si Macarie s-au retras din lume in mod progresiv, mai intai ducand o viata casta in mijlocul lumii, iar mai pe urma - din dorinta de a se sustrage total de sub stapanirea lumii, pentru a fi cu totul ai lui Dumnezeu - in singuratatea desertului indepartat. "Caci atata vreme cat ramanea in apropierea satului sau, anahoretul risca sa fie prins de felurite preocupari, familiale sau de alta natura, de atractia bucuriilor de aici si de capcana slavei desarte".

Plecarea in desert a insemnat pentru primii anahoreti "o fuga de oameni, o fuga de regiunile populate, de orase si sate", o fuga de lume, ca o consecinta necesara a iubirii de Dumnezeu. Sfantul Apostol Ioan scria catre tineri: "Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este intru el; pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume" (I Ioan 2, 15- 16). Preluand aceste cuvinte, Origen, cel ce este socotit "precursorul fugii de lume in sens monahal", indeamna pe toti crestinii: "Trebuie sa iesim din Egipt.

Trebuie sa parasim lumea daca vrem sa slujiim pe Domnul. Trebuie sa-l parasim, nu in spatiu, ci cu inima, nu sa inaintam in drum, ci sa inaintam prin credinta"; pentru ca "atata vreme cat traiesti viata intunecoasa a veacului si esti coplesit de noaptea intereselor, nu poti sluji Domnului", dupa cum poporul, cat se afla in Egipt, nu a putut sa aduca jertfa, ci numai cand au iesit in pustie au putut sa-L slujeasca.

Pentru a progresa, urcusul spre Dumnezeu cere o separatie tot mai concreta si intensa de societate si o apropiere de desert. Insa desertul nu era numai un loc nelocuit, cat era un pamant de nelocuit, sterp. De ce n-au ramas in preajma gradinilor sa vietuiasca? Avva Avraam ii spune Sfantului Ioan Casian: "Intorcandu-ne fata de la toate acestea si dispretuind toata placerea acestei lumi, noi ne simtim desfatati de asprimea desertului, mai presus de toate bucuriile punem intinderea infioratoare a acestui pustiu si nu comparam cu amarul acestor nisipuri nici o bogatie a ogoarelor, urmarind nu castigurile vremelnice ale acestui trup, ci mangaierile vesnice ale Duhului".

Acesti monahi "au prefacut pustia in oras"; ei "fertilizeaza" desertul.Primii anahoreti nu s-au bucurat prea multa vreme de singuratatea totala ce o cautasera in desert. La sfarsitul secolului al IV-lea, in 390, Paladie a plecat in Nitria si apoi in Pustia Kellia (a Chiliilor) unde a vietuit noua ani. El noteaza in Istoria sa Lausiaca, ca "in acest munte locuiesc barbati ca la cinci mii, cu diferite moduri de vietuire, fiecare precum poate si voieste, traind pe cat le e cu putinta, cate unul, sau cate doi, sau mai multi", iar in pustia deplina, cea mai dinlauntru (adica in Chilii) vietuiesc vreo sase sute. Aceasta a determinat pe unii anahoreti sa se retraga si mai adanc, ca pe acel Pafnutie, de care vorbeste Sfantul Ioan Casian, care "desi locuia de tanar intr-o chilie la o departare de cinci mile de biserica, nu s-a mutat niciodata in alta mai aproape si nici in anii batranetii (avand nouazeci de ani) nu l-a suparat lungimea drumului, cand venea sambata si duminica la biserica".

Fuga de lume era inteleasa, in primul rand, ca o renuntare la familia lor, ca "aceia ce au fost primiti odata in comunitatea fratilor sa nu se departeze de frati sub pretextul vizitarii rudelor, nici sa nu li se incuviinteze sa-si ia griji, prin ocrotirea rudelor dupa trup".

"Daca parintii sau rudele unuia dintre frati duc o viata dupa poruncile lui Dumnezeu, sa fie cinstiti de toti fratii" din comunitate, dar "grija acestora revine proiestosului comunitatii fratilor". Pe de alta parte, daca rudele "dispretuiesc poruncile lui Dumnezeu ... nu se cuvine a le primi, ca unii ce nu iubesc pe Domnul". Aceasta deoarece monahului ce se straduieste in exercitarea virtutilor trebuie sa-i luam toate ocaziile de a pacatui, dintre care - spune Sfantul Vasile - cea mai mare este aducerea aminte de viata trecuta.

Reguli monahale

Acesti calugari ce renuntasera la tot pentru a nu se mai raspandi din pricina lucrurilor lumesti traiau la inceput dupa intelegerea proprie a vietii pustnicesti sau monahale, fara a avea anumite randuieli comune. De aceea, in functie de modul in care intelesesera trairea in pustie, unii se mantuiau, ajungand la o viata de sfintenie, dar altii duceau o viata nu prea potrivita, care ducea de multe ori la cadere, ori din pricina nepazirii temeinice a celor duhovnicesti, ori, din contra, din pricina mandriei pentru realizarile lor, distantandu-se chiar de scopul pe care-l avusesera la inceput, de a ajunge la desavarsirea morala. Astfel s-a ivit nevoia intocmirii de catre parinti mai duhovnicesti, cu dreapta socoteala, a unor randuieli de viata valabile pentru toti monahii sau cel putin pentru un anumit tinut in care se practica, de catre mai multi, asceza.

Cel ce a intocmit cel dintai niste reguli ale vietii monahale este Cuviosul Pahomie cel Mare. Dar el n-a alcatuit mai intai regulile pe care sa le aplice apoi in viata, ci mai intai le-a trait si apoi au fost formulate de el sau de ucenicii sai, sub forma de legi si regulamente. Acestea se adreseaza ucenicilor care, in mare parte, erau recrutati dintre oamenii de rand, care erau mai apropiati sufleteste de viata curata. De aceea si regulile lui sunt mai mult de natura practica, materialista chiar, prin care cauta sa disciplineze pe cei grosolani ca viata, dar sinceri in nazuinta. Invatatura este lasata pe seama indrumarilor orale si ocazionale pe care trebuia sa le faca fiecare carmuitor la casa sa, sau staretul, la anumite timpuri.

"Pentru cel simtitor care isi intelege chemarea sa, povetele si indemnurile dascalului ii sunt suficiente, apeland foarte rar sau chiar deloc la mijloace de constrangere, pe cand pentru cel grosolan mijloacele aspre sunt pe primul plan, iar cele superioare raman pentru el de multe ori ascunse si neintelese, chiar daca i se spun cu grai de foc". Dupa Regulile Cuviosului Pahomie, organizarea monahala era asemanatoare celei militare. Calugarii erau impartiti in cete de cate zece insi care se ocupau cu aceeasi meserie. Ei locuiau intr-un corp de chilii care erau numite impreuna "casa" (domus), in fruntea careia statea un dascal (praepositus). Cateva case alcatuiau un "trib" (tribus), al carui sef era dascalul celei mai vechi "case". Fiecare "casa" avea un econom si un ajutor de econom, iar peste toata manastirea era un econom general.

Dascalul avea toata grija gospodareasca si duhovniceasca a ucenicilor sai. Deasupra tuturor era "avva", adica staretul manastirii. Sfantul Vasile cel Mare ce aspira, impreuna cu prietenul sau, Sfantul Grigorie de Nazianz, sa imbratiseze viata ascetica, fusese dezamagit, nefiind de acord cu felul de viata si de organizare pe care le vazuse la ascetii din partea locului sau de nastere. Acestea nu corespundeau nici modestiei ce trebuie sa caracterizeze pe adevaratul monah, nici felului de organizare a vietii manastiresti care trebuie sa fie - socotea el - ca o comunitate de frati, care sa se poata ajuta, sub povatuirea unui parinte, la imbunatatirea vietii duhovnicesti, dar si la producerea celor necesare pentru intretinerea lor si pentru ajutorarea saracilor.

A petrecut si Sfantul Vasile cam doi ani printre anahoretii adepti ai randuielilor Sfantului Antonie si indeosebi printre ascetii ce urmau vietuirea obsteasca stabilita de Sfantul Pahomie, ceea ce l-a ajutat sa-si fixeze planul de organizare a vietii monahalesi a manastirilor intemeiate de el. Exista multe asemanari intre regulile sale si cele ale Sfantului Pahomie, ceea ce arata ca Sfantul Vasile si le-a insusit pe acestea din urma si le-a adaptat randuielilor sale mult mai largi si mai perfectionate.

El si-a ales vietuirea monahilor acestora din Egipt, dar si din Siria si Palestina, ce i se intiparise in minte, ca un indreptar pentru viata sa. "Asezand randuieli obstesti in manastirile infiintate de el, Sfantul Vasile le-a dat si un scris, staruind sa arate nu numai chipul cel din afara al vietii, ci indeosebi duhul ei, facand ca sa se vada intruchiparea acestei vieti in Cuvantul lui Dumnezeu, si aratand totodata potrivirea desavarsita a duhului ei cu viata in Hristos Iisus". Importanta acestor randuieli a fost recunoscuta nu numai pentru prestigiul autorului, cat mai ales pentru rezultatele duhovnicesti si practice pe care le-a obtinut aplicarea lor, deopotriva in Rasarit si in Apus.

Se poate desprinde din Regulile lui atat priceperea deosebita la care ajunsese in cunoasterea si interpretarea Sfintei Scripturi, cat si tactul sau pedagogic, tinand sa usureze intelegerea si celor mai simpli, a ceea ce trebuiau sa faca pentru a ajunge la implinirea poruncilor, prin care se poate atinge desavarsirea morala.

Pe la anul 380, dupa ce cu doi ani inainte intrasera in monahism in Bethlehem, Sfantul Casian cu prietenul sau Gherman, au cerut binecuvantarea sa viziteze Egiptul, cu atractiile si prestigiul randuielilor lui monahale, cu centrele manastiresti din Nitria, Chiliile, Porfirion, Calame. Dupa sapte ani s-au intors in Bethlehem pentru a primi binecuvantarea de a ramane in pustie pana la sfarsitul vietii. Dar in curand au fost siliti sa paraseasca Egiptul - din pricina unor tulburari din pustie, cauzate de miscarile eretice - si sa se refugieze in Apus, ceea ce a fost providential pentru monahismul apusean. Caci, sosit in 415 in Marsilia, intemeiaza acolo doua manastiri, una de calugari si alta de calugarite; pentru acestia va incepe opera sa de scriitor, cu aprobarea ierarhiei bisericesti, de care era apreciat pentru nevointele sale pustnicesti si pentru activitatea sa din pustiile Egiptului. Va scrie doua lucrari mari cu cuprins duhovnicesc: Asezamintele manastiresti si Convorbiri duhovnicesti ce vor fi publicate imediat dupa aparitia lor.

Aceasta va face sa se raspandeasca cu usurinta si sa fie de mare folos monahilor si contribuind la o mai buna organizare a manastirilor apusene, dupa modelul preluat de Sfantul Casian din Rasarit. Sub forma de sentinte monastice, traduse in greceste, parte din operele sale s-au raspandit, prin asa-numitele Apophtegmata Patrum (Apoftegme ale Parintilor), in toata lumea crestina. Dar mai ales in manastirile apusene, operele Sfantului Casian se foloseau in mod obisnuit, in secolul al VI-lea, alaturi de cele ale Sfantului Vasile, pentru ca, in cele din urma, aparitia benedictismului sa generalizeze definitiv importanta operei Sfantului Casian, folosit pe larg si impus de marele intemeietor al celui mai bine organizat ordin calugaresc apusean, de Benedict de Nursia. In lucrarile sale, "Sfantul Casian a pledat, ca si prin viata si activitatea sa, pentru valoarea suprema a vietii pustnicesti, ca mijloc de infrangere a vietii pacatoase, prin departarea de lume si unirea cu Ziditorul a toate, prin asceza si contemplare. Asa a scos in evidenta valorile eremitilor - ca rugaciune si contemplare, si cele chinovitice - avand in centru linistea si ascultarea care nu le exclud pe cele dinainte, ci nazuiesc spre ele".

Cuviosul Benedict de Nursia (n. cca. 480 - +549) va imprumuta,deci, in randuiala sa (Regula Magistri), asezata in manastirile intemeiate de el in Italia, unele parti de la Sfantul Vasile cel Mare si altele de la Sfantul Casian. Si acesta, ca si inaintasii lui, "nu putea sa invete altfel decat asa cum el insusi vietuia".

Episcopul Teofan nota in prefata sa la o lucrare ce rezuma randuielile acestor parinti: "Asadar, cuviosul Benedict ne duce la Sfantul Vasile si la cuviosul Casian, iar amandoi la cuviosul Pahomie cel Mare...

De la cuviosul Pahomie nu e greu a ne ridica la asceti, iar de la ei la Sfintii Apostoli si la Insusi Domnul Iisus Hristos. Iata unde e izvorul vietii noastre monahale". Pe de alta parte, este recunoscuta influenta scrierilor acestor parinti asupra monahismului ulterior, in special influenta Sfantului Vasile cel Mare. In Rasarit mai ales, randuielile sale au determinat dezvoltarea monahismului pana intr-acolo incat calugarii ortodocsi sa primeasca si in prezent numele de "vasilieni". Spre deosebire de monahismul apusean, cel rasaritean nu a evoluat propriu-zis, ci a ramas in cea mai mare parte la modelul ce i l-a dat Sfantul Vasile. Intregul ascetism din Bizant avea la baza invatatura acestuia, incat Sfantul Teodor Studitul se inspira din regulile lui, in infaptuirea reformei sale monahale bazata, ca si la Sfantul Vasile, pe viata de obste.

Nu ca sa ostenim pe cel ce va parcurge aceste randuri am dat cateva amanunte cu privire la regulile monahale, ci ca sa lamurim faptul ca viata monahala, ce fusese la inceput lasata in seama fiecaruia, - din cauza nepotrivirilor ce luau nastere intre viata si adevaratul scop al "retragerii din lume" - a necesitat anumite randuieli care sa nu mai permita atata libertate, prost inteleasa de unii asa-zisi "asceti". Aceste randuieli descriu calea cea stramta pe care calugarul ... si chiar orice crestin, trebuie sa ajunga la mantuire, consacrandu-se unei vieti "dupa Dumnezeu".

Dupa Sfantul Vasile, "monahul trebuie sa renunte la lume si la placerile ei, pentru aceasta nu trebuie sa aiba avere; toate agonisirile lui trebuie sa treaca in posesiunea manastirii din care el face parte; este obligat la ascultare neconditionata fata de superiorii sai directi si fata de altii mai batrani, este obligat la renuntarea trupeasca si la stapanirea tuturor dorintelor corporale, de aceea trebuie sa posteasca si sa se supuna la munci fizice". Pentru ca viata monahului are tinta unica mantuirea vesnica, el trebuie sa si-o consacre in totalitate lui Dumnezeu, prin rugaciune neincetata si prin citirea de carti sfinte.

Un crestin poate intra in manastire doar daca se angajeaza sa respecte aceste randuieli, cu specificul fiecarui loc, conformandu-se astfel in mod tacit vietii comunitare, de obste; la inceput, angajamentul lui lua forma unei fagaduinte solemne, chip al fagaduintei monahale de mai tarziu.

Monahi si monahii

Cele aratate se refera atat la monahi, cat si la monahii, desi de cele mai multe ori nu se adreseaza in mod explicit si celor din urma. Atunci cand, in secolul al IV-lea, au inceput sa se infiinteze manastiri pentru calugari, s-au infiintat si unele de calugarite. Dar acestea din urma de obicei stateau sub indrumarea staretilor de la manastirea de monahi si cu siguranta ca urmau acelasi fel de viata si respectau aceleasi reguli monahale.

De altfel, Sfantul Apostol Pavel este cel dintai care sfarama barierele ce opreau femeia sa fie considerata la fel de vrednica de mantuire ca barbatul: "nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi una sunteti in Hristos Iisus" (Gal. III, 28). Cu atat mai mult in viata monahala legamantul fecioriei sterge deosebirile intre firi, intre firea in trup". Foarte putine sfaturi ale Sfintilor Parinti sunt alcatuite anume pentru femei sau pentru barbati; de regula, ele sunt rostite pentru toti, fara deosebire, barbati si femei. In Pateric, atat avva, cat si amma, sunt sfatuitori la fel de ascultati, incat cuvintele Sarei sau ale Singlitichiei au aceeasi autoritate ca ale lui Antonie sau Macarie. Odata, "au venit la maica Sara doi batrani pustnici mari, din partile Pilusiului. Si cand mergeau, ziceau intre ei: Sa smerim pe batrana aceasta! Si i-au zis: Vezi sa nu se inalte cugetul tau si sa zici: iata pustnicii vin la mine, care sunt o femeie. Le-a zis lor maica Sara: Adevarat, cu firea sunt femeie, dar nu cu mintea".

Este adevarat insa ca dintre toate sfintele femei ce ne sunt prezentate de Paladie sau de alte Istorisiri ale monahilor, nici una n-a trait insa in "desertul cel mare", in "pustiul cel mai adanc". Pe de o parte, o femeie, oricat de viteaza ar fi fost, nu putea vietui aici singura fara mari riscuri, atat pentru cinstea, cat si pentru viata ei. Pe de alta parte, anahoretii nu erau de acord ca femeile sa vina in desert, nici macar in vizita, pentru simplul motiv ca o femeie in mijlocul lor ar fi fost o ispita permanenta.

Aceste "amma" din Pateric nu locuiau in plin desert, ci "langa rau", adica in apropierea Nilului (ca Sara), sau pe la periferiile cetatilor (Teodora si Singlitichia). Pe de alta parte, cele ce vor dori o nevointa mai aspra se vor ascunde sub portul barbatesc, traind o viata mult mai placuta lui Dumnezeu (Apolinaria, Ilaria si Anastasia sunt cele mai cunoscute).

Totusi, in secolul al VI-lea, Sfantul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, istoriseste viata unei femei ce fusese desfranata si apoi se adapostise in pustie pentru a petrece in pocainta tot restul vietii, Cuvioasa Maria Egipteanca, pe care Biserica a recunoscut-o ca sfanta.

Se spune in Viata ei ca un avva, anume Zosima, dorea sa cunoasca un monah care sa-l invete un nou chip de pustnicie si care sa-l intreaca in ce priveste fapta si contemplatia. Vietuind pentru un timp in manastirea Sfantului Gherasim de la Iordan, dupa obisnuita oranduiala a manastirii, la inceputul Postului Mare a trecut Iordanul si s-a adancit in pustiu, urmand sa se intoarca in Duminica Floriilor; pana atunci trebuia sa petreaca in pustie, in post si rugaciune. Si patrunzand in adancul pustiei, dupa o cale de douazeci de zile a intalnit-o pe aceasta maica ce de patruzeci si sapte de ani vietuia in pustie, departe de orice fiinta omeneasca. Ceea ce-i mai surprinzator este ca atunci cand  s-au intalnit, unul altuia si-au pus metanie, fiecare cerand sa fie binecuvantat de celalalt. In cele din urma, la staruinta batranului care si-a cunoscut nevrednicia, cu toate ca era preot, de a o binecuvanta pe aceea ce era plina de multe daruri sufletesti, femeia a rostit chiar ea o inecuvantare.

Iata cum o femeie se invrednicise, cu toate ca avusese o viata din cele mai pacatoase, dupa o pocainta indelunga, de mai mari daruri sufletesti decat cel despre care ni se spune ca era "atat de vestit in cele duhovnicesti incat, adeseori, multi din monahii din manastirile invecinate, ba chiar din cele indepartate, veneau la el ca sa fie povatuiti in ce priveste infranarea", iar pe deasupra primea de multe ori descoperiri dumnezeiesti, "fiind luminat de Dumnezeu".

Nici urma de dispret fata de femei nu intalnim in aceasta istorie, ca de altfel in intreaga documentatie veche asupra Parintilor desertului, desi adeseori se atribuie monahismului masculin "o adevarata fobie sau repulsie fata de femeie". Insa asta nu impiedica pe Parinti sa recomande fuga de femeie ca de foc sau ca de vin. Sfantul Ioan Casian zicea ca "monahul trebuie sa fuga de orice chip de femei si de episcop" (pentru a nu primi hirotonia si a pierde linistea chiliei). De altfel, si in scrierile adresate fecioarelor se recomanda ca acestea sa evite intalnirea si convorbirile cu barbatii. Atat monahii, cat si monahiile trebuiau insa sa se straduiasca a nu mai deosebi partea femeiasca de cea barbateasca.

Avva Avraam, de pilda, s-a dus sa dea o lectie unui batran ce se pretindea in intregime eliberat de pofta trupului, zicand ca "a omorat curvia": "Daca intrand in chilie gasesti o femeie intinsa pe rogojina ta, poti sa gandesti ca nu este femeie? - Nu, raspunde celalalt, dar indepartez gandul ce-mi vine sa o ating. Atunci a zis Avraam: Iata, n-ai omorat patima, ci este vie; dar este legata".

Am putea sa conchidem cu talcuirea ce o aduce Sfantul Vasile, psalmului I: "Pentru ce profetul face o alegere si fericeste numai pe barbat?

Nu exclude, oare, pe femei de la aceasta fericire? Doamne fereste! Una este virtutea, atat pentru barbat, cat si pentru femeie; pentru ca, asa precum crearea amandorura s-a bucurat de aceeasi cinstire, tot asa si rasplata sa fie pentru amandoi tot de aceeasi cinstire. Asculta ce spune Cartea Facerii: "a facut Dumnezeu pe om; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut pe el; barbat si femeie i-a facut pe ei" (Facerea I, 27). Cei care au aceeasi fire [omeneasca - n.n.] au si aceleasi lucrari; iar cei care savarsesc aceeasi fapta, aceia primesc si aceeasi plata".

Rugăciune înseamnă să-L băgăm pe Hristos înlăuntru inimii noastre și să-L iubim cu toată ființa noastră. „Să iubești pe Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău” , spune Sfânta Scriptură. Când omul Îl va iubi pe Dumnezeu și va avea comuniune cu El, nu-l va impresiona nimic pământesc. Devine ca un nebun.

Pune-i unui nebun cea mai bună muzică și nu-l va mișca sufletește. Arată-i cele mai bune picturi și nu le va da nici o importanță. Dă-i cele mai bune mâncăruri, cele mai bune haine, cele mai bune parfumuri și nu va lua aminte la ele, căci trăiește în lumea lui. Tot astfel și cel care are comuniune cu lumea cerească, este lipit acolo și nu se dezlipește pentru nimic în lume. Așa cum nu poți dezlipi pe copil din brațele mamei sale, tot astfel nu poți dezlipi de rugăciune pe omul care a înțeles noima ei. Ce simte pruncul în brațele mamei sale? Numai cel care simte prezența lui Dumnezeu, iar pe sine copil mic, va putea înțelege asta. Am cunoscut oameni care, atunci când se rugau, erau ca niște copii mici. Și dacă i-ar auzi cineva în vremea când se roagă, ar zice că într-adevăr sunt copii mici. Dacă ar vedea ce mișcări fac, ar zice că au înnebunit. Așa cum aleargă copilul, îl apucă pe tatăl său de mânecă și-i zice: „Nu știu cum vei face, dar să-mi faci ceea ce-ți cer”, tot cu o astfel de simplitate și îndrăznire Îl roagă și acești oameni pe Dumnezeu.

Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Uneori îi fericesc pe cei care au trăit în vremea lui Hristos, pentru că Îl vedeau și Îl auzeau pe Hristos Însuși și puteau să-I vorbească. Dar mă gândesc că noi suntem într-o situație mai bună, pentru că aceia nu puteau să discute mult cu El, în timp ce noi putem vorbi neîncetat cu el prin rugăciune.

Dacă ne aflăm în legătură continuă și „în neîntreruptă convorbire deschisă” cu Dumnezeu, vom preîntâmpina orice rău. Odată într-un autobuz era un monah  care se ruga cu ochii închiși și toți ceilalți credeau că doarme. La un moment dat un camion, care venea din direcție opusă, s-a izbit de un stâlp de curent electric, iar mașinile care veneau din ambele direcții se ciocneau între ele, pricinuindu-se mare pagubă. Autobuzul însă s-a aflat la câțiva metri de drum, ca și cum ar fi fost luat de o mână nevăzută, și niciunul dintre pasageri nu a pățit nimic. Rugăciunea monahului i-a salvat.

Ca să comunici cu Dumnezeu și să afli odihnă, trebuie să te supraveghezi pe tine însuți și să ai trezvie, ca să-ți dai seama de greșalele tale, să te pocăiești și să ceri iertare. Altfel, chiar dacă vei simți o oarecare bucurie în rugăciune, aceasta nu va fi o bucurie duhovnicească. Nu vei avea înlăuntrul tău întrariparea duhovnicească care provine din comuniunea cu Dumnezeu.

Rugăciunea trebuie să se facă cu mintea curată, fără gânduri și reprezentări, chiar dacă acestea sunt chipuri ale lui Hristos sau reprezentări din Sfânta Scriptură, pentru că aceasta este primejdios, mai ales pentru cei care au multă imaginație și mândrie. Numai când vin gânduri murdare și de hulă să folosim reprezentări din Sfânta Scriptură. Dar cea mai bună „reprezentare” este conștiința păcătoșeniei și a nerecunoștinței noastre.

Impartasirea Copiilor 
Copiii observa cel mai bine lucrarea si misiunea pe care o are un preot de a-i uni pe credinciosi cu Hristos, cu Dumnezeu. Si nu poti uni pe cineva cu Hristos decat daca tu intai ca preot esti intr-o relatie personala cu Dumnezeu, decat daca Hristos e in tine iar tu preotul esti asemenea lui Hristos. De aceea, copiii, cand vad preotul de foarte multe ori, dar mai ales cand sunt mici, nu spun "uite parintele", ci "uite-L pe Doamne Doamne", identidicandu-l pe preot cu Hristos, cu Dumnezeu.
Cine sunt copii care se impartasesc de Bucurie?

Toti oamenii care dupa ce si-au recunoscut pacatele si le pare rau de ele, vor sa se impartaseasca de bucuria care este Hristos. Noi oamenii suntem copii lui Dumnezeu si asta uitam foarte des. Avem pretentii, ne pretindem mari intelectuali cand de fapt suntem niste copii care afla Adevarul si-L marturisesc mai departe, ne pretindem oameni maturi cand de fapt suntem ca si copii atunci cand raspundem insultelor.Ne pretindem oameni mari cand de fapt suntem ca si copii atunci cand plangem ca si cum ne-am lovi la picior sau ne-am lovi de necazurile acestei lumi. Ne pretindem oameni stapani pe noi cand de fapt suntem ca si copii atunci cand vor o jucarie cu orice pret si sunt in stare sa faca orice pentru a o obtine.


Ne pretindem oameni seriosi cand de fapt suntem ca si copii atunci cand radem de necazul celuilalt sau cand semenul nostru "o da in bara". Ne pretindem oameni cu idealuri cand de fapt suntem ca si copii atunci cand vor sa fie mari iar cand dau de povara responsabilitatii isi doresc din nou sa fie copii.
Ne pretindem oameni milosi cand de fapt suntem ca si copii atunci cand le e mila dar nu pot decat sa compatimeasca. Ne pretindem sa fim indragostiti cand de fapt suntem ca si copii care se joaca si la un moment dat se plictisesc.

Ne pretindem a fi oameni care sufera pentru persoana iubita cand de fapt suntem mai copii decat copii atunci cand ei se joaca iar cand trebuie sa se paraseasca o fac cu greu dar si cu bucurie pentru ca ei stiu ca se vor vedea si in ziua urmatoare. Ne pretindem a fi oameni cand de fapt suntem ca si copii atunci cand se cearta si iar se joaca si cand in sfarsit ne vom pretinde a fi copii cuminti atunci nu suntem decat niste sfinti care L-au urmat si s-au impartasit de Hristos, de Bucurie.
Ati vazut de ce e nevoie sa ne impartasim de Hristos?

Pentru ca El este singura noastra realitate si bucurie care nu se va lua de la noi.

Fericirile - noua invitatii la fericirea lui Hristos

 

Fericirea are un singur Nume: Iisus Hristos. Poate necunoscut sau neinteles de catre prea multi dintre noi. Un Nume pe care sfintii l-au catalogat a fi drag, scump, dulce etc. Este fericirea in sine, asa cum nu a fost si nu va mai putea fi vreodata. Este tot ceea ce isi poate dori omul. Mai mult nimeni nu poate cere si absolut nimeni nu poate primi. Este TOT! Daca inima omeneasca este insetata de vesnicie, atunci El este vesnicia. Daca este infometata de Adevar, atunci Hristos este Adevarul cel mai curat si mai pur. Daca sufletul suspina dupa lumina, atunci la El va gasi Lumina cea care il va imbratisa si il va mangaia o vesnicie. Si daca, pur si simplu, omul vrea doar sa fie fericit, atunci nu are decat sa-I ceara lui Hristos sa Se apropie, sa vina, sa-l primeasca si sa-i ofere in dar tot ceea ce de la inceputul veacurilor a pregatit pentru el. Fara sa-i ceara ceva in schimb, caci omul este nevolnic si mult prea neputincios. Fara sa-l traga la raspundere pentru ce a facut pana sa-l intalneasca, caci fiinta omului este atat de mult imbibata de pacate incat adeseori nici el nu stie ce mai este bun si ce mai este rau in el.

 

Omul vrea sa fie fericit. Chiar si cand alearga in directia opusa lui Hristos, de fapt tot pe el il cauta. Tot pe El il striga si tot de El ii este dor. Fericirea este sensul vietii lui. O clipa de durere si o masura de neasteptata suferinta il intuneca, il dezamagesc si il fac vecin cu neantul. Daca omul uraste ceva pe lumea aceasta, atunci doar suferinta proprie o uraste. Inima lui e facuta sa se umple cu bucurie si cu lumina. Este ca o camara in care trebuie sa intre Hristos. Si, in acel moment, inima gusta Fericirea si nu mai cauta nimic. Nu mai vrea nimic. Nu o mai intereseaza nimic din ceea ce o interesa pana atunci. Este fericita. Iubeste si este iubita. Are cerul in ea si uita pamantul. Are raiul in ea si uita pacatul. Are pe Hristos cu sine si se uita pe sine...

 

Oare cati ne dam seama ca sufletul nostru este ca un copil care scanceste si suspina molcom dupa ceva sau, mai bine zis, dupa Cineva? Zi si noapte. Vrea mereu ceva si nu este niciodata multumit. Vrea mangaierea lui, dar noi nu stim cum sa i-o dam. Vrea o bucurie aparte, pe care noi o cautam in lume si tot nu o gasim. Iar sufletul ramane trist uneori o viata intreaga. Unii, poate ca cei mai multi, o luam pe drumuri gresite. E drept ca scrie pe ele fericire, dar nu este ceea ce vrea sufletul nostru. El vrea pe Hristos. Iubirea si iertarea Lui. Nu-L cunoaste, dar il banuieste. Iar noi ii dam altceva. Mereu altceva. El plange un timp si apoi amorteste. Tace si uita ca mai exista. Pentru ca noi ii dam doar fericirea care bucura trupul. Ii dam o hrana mincinoasa, care nu-l satura si nu-l bucura.

 

Placerea trupeasca nu da nimic sufletului. Noi credem ca da si ne aruncam in tot mai multa placere a trupului. Oricare ar fi aceasta: desfrau, alcoolism sau pur si simplu body-building. Trupul devine de acum copilasul care scanceste si suspina dupa tot mai multa fericire si tot mai multa mangaiere. Iar sufletul se vede uitat. Iar daca el nu il are pe Hristos, nu mai vrea nimic. Tace si uita. Se ascunde in noi si se pierde in gandurile noastre. Nu ne reproseaza nimic. Nu ne supara cu nimic. Asteapta doar o clipa de "neatentie" a noastra si mai scanceste din cand in cand. Cu o lacrima ce curge in inima si se revarsa pe ochii lui Hristos. Dar noi nu ne amintim de el. Am uitat cum plange sufletul nostru. Si credem ca tot trupul este cel care a plans. Si o luam de la capat.

 

Ne hranim cu nefericire un timp, o viata, desi Fericirea este mereu in umbra noastra, mereu gata sa intre in noi, sa ne invadeze cu lumina si cu adevar. Hristos este singurul Care stie cum se creste, cum se mangaie, cum se hraneste si cum se bucura un suflet. Este Tata si Mama in acelasi timp. Are pentru noi bucurii pe care nici nu le banuim. Este Cel ce ne da sens si mantuire. Trebuie doar sa vrem. Cu dina­dinsul. Asa cum un copilas, atunci cand isi vede mama, nu se mai uita la nimic si la nimeni doar ca sa ajunga in bratele ei. Nu conteaza ca se impiedica si ca nu stie sa mearga. Caci stie instinctiv ca acolo este hrana si mangaierea lui. Acolo ii va fi cald si bine. Si oricat s-ar fi jucat, oricat ar fi alergat, tot de bratele materne ii este dor. Asa si sufletul... vrea la Hristos! Instinctul spiritual ii spune clipa de clipa ca acolo este locul lui.

 

Hristos nu este un mit. Nu este o idee. Si nu este un simplu om ce a trait acum doua milenii si care ne-a invatat sa fim mai buni sau, din contra, cum zic unii, sa traim in patimi care ne umplu de neputinte. El este Fiul lui Dumnezeu. Este Dumnezeu adevarat si Om adevarat. Este Persoana care poarta in Sine toata Fericirea, toata Lumina si toata Bucuria unei vesnicii. De dinainte de om si o vesnicie dupa el. Este Cel ce S-a apropiat de om ca sa Se daruiasca pe Sine. Este exact ceea ce ii trebuie omului. Insa cum acesta, poate ca prea des, rataceste spre fericiri inexistente, El a spus si continua sa-i spuna omului ce este Fericirea. Din respect si din iubire fata de el nu-l bruscheaza, nu-l trage de maneca si nu-l leaga de Sine. Doar arunca raze de iubire peste ochii sufletului nostru si ne invita sa fim liberi. Sa accep­tam ca in afara de El nu avem nici macar o sansa sa fim fericiti. Vesnic fericiti! Asa cum si El este! Ne roaga sa ne uitam o clipa in ochii Lui si tot o clipa sa uitam de noi insine si de ceea ce am considerat a fi fericire.

 

Ne invita sa gustam din iubirea Lui. O invitatie tacuta si usoara. O invitatie pe care scrie exact numele fiecaruia dintre noi. Nu se manie daca n-o deschidem si nu ne condamna daca primim "invita­tiile" altora, fara nume si fara expeditor. Ne invita sa uitam macar o clipa din viata noastra de ceea ce ne bucura pana atunci si sa Il luam in serios. Sa vrem a asculta scancetul sufletului propriu si sa ne intoar­cem de acolo de unde am plecat.

 

Pentru a nu avea pricina de ratacire, Hristos ne-a spus absolut tot despre fericire. N-a ascuns nimic. Nu a pastrat nimic pentru Sine. Cel ce avea sa mearga pe Cruce tocmai pentru ca omul sa poata sa fie fericit i-a aratat omului unde sta fericirea. Nu l-a amagit cu vorbe mari si a cautat sa nu idealizeze A spus totul brut. Realitatea care, desi doare si provoaca, este asa numai pentru ca omul se incapataneaza sa caute alta fericire. Nu asa cum Hristos vrea, ci dupa cum el vrea. Omul se minte, in timp ce Domnul nu ne poate minti. Si continua sa repete pana la sfarsitul veacurilor cele 9 Fericiri. Cele 9 modalitati de a gusta fericirea lui Hristos. Nu exista alte posibilitati si nici alte drumuri nu duc la El. Omul tot vrea sa ocoleasca si s-o ia pe scurtatura. Dar Hristos nu poate oferi mai mult decat a oferit deja. Nu Se poate anula pe Sine doar pentru ca omul vrea mereu o zecea fericire: cea carnala, a trupului! Hristos n-a cunoscut-o si nu o poate accepta si nici intelege. Trupul Lui a fost pe Cruce si acum este in altarele bisericilor. Nu provocator de placere, ci ca si un Leac, un Medicament care sa ne intareasca macar pe unul din cele noua drumuri spre Fericire.

 

Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor

 

Unii se grabesc sa sustina ca, prin aceste vorbe, Hristos i-ar ferici pe nebuni, pe cei alienati psihic. Nici vorba! Hristos nu a vorbit in limba romana, limba in care expresia „a fi sarac cu duhul" are o oarecare conotatie ironica. Ci a vorbit in aramaica. Adica a fericit pe cei ce au ramas doar cu duhul lor, cu sufletul lor. Altceva nu le-a mai ramas. Traiesc in lume ca si cum nu ar fi de aici.

 

Imparatia cerurilor este a celor ce nu au uitat ca au un suflet. Unic si vesnic. Este comoara lor. Este rostul lor. Exact ca si o mama insarcinata, care nu-si uita nicio clipa copilul din pantece. Este totul pentru ea. Ea exista numai pentru acel copil. Asa stau lucrurile si cu sufletul. Sa vrei sa-l simti, sa il lasi sa fie totul pentru tine. Sa nu-l ingropi in rutina ta zilnica si sa nu inveti treptat a-l uita. Cine isi uita sufletul si pe Dumnezeu il uita. Nu se poate altfel! Si de aici intervine saracia de care aminteste Domnul. Nu trebuie decat sa-ti inchipui un batran parasit la margine de drum, flamand si fara adapost. O fiinta aflata la mila oricui. Asa si cu cel sarac cu sufletul...

 

Am spus ca Hristos nu ne-a indopat cu idealisme si cu false sperante. Oricare dintrecele noua Fericiri este de fapt un dublu mesaj: vei fi fericit daca implinesti ceva care acum iti va aduce in mod sigur suferinta. Enorm de multa suferinta. O Cruce ca si a Mea pentru o inviere impreuna cu Mine...

 

A trai pentru sufletul tau chiar presupune multa suferinta. Esti trimis la margineaacestei lumi si acolo te hranesti doar din resturile ei de bucurie si de frumusete. Nu-i ceri nimic si nu astepti nimic. Ai un singur ideal: sufletul tau. Nu exista nimic mai important. Este nu doar pe primul loc in viata ta, dar chiar pe singurul loc. Este la mijloc insasi vesnicia ta. Caci, spune Hristos, ce ii va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau si-l va pierde? Lumea este doar azi. Poate si maine. Dar sufletul tau... nu are timp.

 

Si inveti sa renunti la multe de dragul sufletului tau. Hristos nu a spus: Fericiti cei ce Ma cauta, ca a lor este imparatia cerurilor... Ci a pus sufletul nostru pe prim plan. Ai grija de el si te vei mantui. Asculta-l, apara-l, nu-l rani, nu-l uita etc. Este "biletul" tau pentru vesnicie. Nu-l rataci printre lucrurile acestei lumi prea trecatoare. Nu-l ingropa in griji si in nimicuri care nu lasa nimic in urma lor. Si, repet, asa inveti sa renunti. Si de aici se naste suferinta...

 

Renunti la ceea ce altii au din plin: distractii facile, placeri trupesti, goana dupa vant... Iar acesta provoaca durere. Rupi din tine. Te rupi de ceilalti. Esti judecat sau batjocorit. Esti dat la o parte si categorisit in termenii cei mai duri. intr-o lume in care sufletul nu mai reprezinta nimic, mult prea greu este sa te ridici si sa te dai la o parte pentru a avea grija de propriul suflet! inseamna a fi altfel. A iesi in evidenta. Adica a suferi. Si unde mai pui ca rasplata de la Hristos nu vine aici si acum, caci El a spus foarte clar ca imparatia cerurilor va fi a celui sarac cu sufletul. Parca a accentuat ca totul este undeva in viitor. Acum doar saracia cu sufletul. Eu si sufletul meu. Atat! Eu si sufletul in mijlocul unei lumi ca o furtuna de placeri si de fericiri prezente. In jur toti au acum si aici raiul, iar eu trebuie sa astept si sa lupt pentru ceva parca mult prea indepartat...

 

Hristos n-a putut sa ne cheme la El decat pe drumul pe care a venit la noi. Poate ca nu intelegem nimic din suferinta Lui. Poate ca ne-a impresionat pe moment filmul lui Mel Gibson "Patimile lui Hristos". Dar atat. Suferinta o inteleg doar cand intra in noi, cand ne invadeaza si ne umple de neputinta si de chinuitoare intrebari: De ce?, Chiar trebuie?, Cat va mai dura?, Dar daca nu sunt pe drumul cel bun? etc. Nu ne ramane decat sa credem ca Hristos nu ne-a mintit. Ca exista langa cei saraci cu duhul si ca a pregatit fericirea unei imparatii a cerurilor...

 

Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia

Toti asa-zisii intemeietori de religii au venit cu cele mai alese promisiuni de fericire si de bunastare inaintea celor care vroiau sa-i asculte. Fericirea era mereu o promisiune absoluta si obligatoriu trebuia sa depaseasca asteptarile auditoriului. Desi nu este un simplu intemeietor de religie, Hristos Se deose­beste de acestia fie si macar prin esentialul oricarei religii: problema fericirii omului. A muritorului de rand. Pentru ca El rastoarna orice norma de gandire si spulbera orice asteptare laxa si netrebnica. Si vine de spune ca fericit va fi cel ce plange! Nimeni nu a mai spus asa ceva pana atunci. Fericirea poate sta in lacrimi? Cum poate intelege aceasta o faptura atat de neputincioasa si de doritoare de fericire asa cum este omul?

 

Intrebarea, insa, este urmatoarea: la ce fel de lacrimi face referire Hristos? Ajungem din nou la problema suferintei sufletesti? Mereu aici? Lacrimi ale unui suflet printr-un trup care se stie mult prea trecator in aceasta lume? Printr-o lume care nu face decat sa raneasca, sa manjeasca si sa deformeze? Lacrimi de neputinta si de durere fata de tot ceea ce este in jur?

 

Nefericiti cei ce nu plang atunci cand copiii nu mai stiu ce este curat si frumos, cand dreptatea si adevarul nu mai au loc printre noi, cand fatarnicia si imoralitatea sunt legi ce domnesc prea mult printre si in oameni si atunci cand Hristos insusi nu mai este Calea si Bucuria unor oameni care chiar se considera  ei insisi a fi fericiti! Fericiti cei ce plang atunci cand singuratatea ii apasa mult prea dureros, cand prietenii ii tradeaza, ii mint sau pur si simplu aleg un alt drum in viata, unul prea murdar, cand durerea si aitarea celorlalti ne apasa si pe noi si atunci cand se ad a fi mereu plini de suspine si de lacrimi intr-o urne care nu stie nici de Hristos si nici de suferinta Lui!

 

O fericire a lacrimilor, cu greu de inteles de catre cei ce nu mai plang pentru sufletele lor. Niste lacrimi provocate mereu de cei din jur, care ranesc, lovesc si ii bruscheaza pe cei saraci si singuri cu sufletele lor, la marginea unei lumi. In asteptarea lui Hristos.

 

Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul

 

Blandetea este o trasatura divina. Este unul din atributele lui Dumnezeu. Este firul conductor al intregii activitati a lui Hristos printre oameni. Bland cu miile de oameni care il urmau, bland cu cei care irau nerecunoscatori, bland cu cei care refuzau sa-L primeasca si bland cu cei care L-au tintuit pe o nedreapta Cruce. De ce? Pentru ca blandetea este in mod indisolubil legata de iertare!

 

Iar Hristos stie bine ca vom avea destule prilejuri ca sa iertam. Stia bine in ce lume avem sa ne ducem zilele: aceeasi lume care si pe El L-a ranit si care nu va pregeta sa raneasca si pe cei care vor vrea sa mearga dupa El. Iar blandetea este nerazbunare. Este compatimire. Este acea mila nesfarsita in fata nestiintei si a neputintei umane. Este dragostea fata de cel ce greseste tocmai pentru ca nu-si da seama cat greseste si fata de Cine greseste. A fi bland inseamna a lasa mereu loc lui Dumnezeu intre tine si aproapele tau. Un loc in care oricand sa se poata naste iertarea si indreptarea.

 

Daca iubesti fara a astepta ceva, vei sti sa fii bland. Caci mania este semn de dezordine si de intunecare sufleteasca. Ranile proprii care il ranesc pe celalalt! Un continuu lant al urii si al neputintei umane de a mai lasa sansa si lui Hristos sa intervina.

 

Nu ne cere Domnul o renuntare la lume frui modul budist, adica o apatie vecina cu sinuciderea morala si fizica. Ci ne cere o renuntare la tot ceea ce ucide omenescul din noi. Nici fuga de celalalt, nici ranirea sau chiar uciderea lui. Ci iertarea si imbrati­sarea lui! Ne cere sa invatam a-l accepta pe celalalt exact asa cum este: bun sau rau, urat sau frumos, criminal sau sfant, ipocrit sau drept, egoist sau filantrop. Accepta-l fara a-l rani. Iarta-l, chiar si daca nu ti-a gresit. Fii bland, chiar daca tu zici ca nu merita sa fii bland. Hristos nu a pus conditii Crucii Sale: daca Ma primiti si credeti in Mine, accept sa Ma rastigniti; daca nu, atunci va las si Ma duc de unde am venit! Nu! Tot ceea ce este bun si frumos este si dezinteresat. Ofera inainte de a i se cere si iarta inainte de a i se fi gresit. Blandetea este acea lumina si frumusete sub care pana si cel din urma pacatos il poate vedea pe Dumnezeu.

 

Blandetea a "obligat" pe Hristos, pe Cruce fiind, sa nu ii ceara socoteala talharului ce se pocaia pentru cele facute pana atunci, ci sa-i deschida raiul pe care chiar nu-l merita. Si tot blandetea L-a "impins" sa intre in casele pacatosilor, ale vamesilor si ale farisei­lor pentru a "scoate" de acolo sfinti si buni propo­vaduitori ai Cuvantului Sau.

 

Blandetea nu este teorie, ci acea stare de a fi mereu pe urmele lui Hristos. Dar si ea provoaca suferinta, de vreme ce Domnul a folosit iar viitorul atunci cand a promis fericire celor ce sunt blanzi. Blandetea este una din cele mai mari suferinte. Caci nu e usor lucru a ierta, a indura, a intoarce obrazul si a te stradui din rasputeri sa nu te superi, sa nu te manii. Dar Hristos nu ne cere imposibilul. Daca El a putut sa fie bland cu cei ce il urau, atunci si noi avem sansa la o astfel de blandete. Cert este ca El a spus clar cum ca vom fi tratati de oameni cam cu aceleasi ganduri si sentimente cu care El a avut de luptat: L-au urat pe El, si pe noi ne vor uri; L-au batjocorit, cu noi vor face la fel; L-au acuzat cu cele mai infame Si josnice vorbe, nici noi nu vom avea parte de altceva. Ramane doar ca blandetea Lui sa ne dea puterea sa mergem mai departe. Pana la EI si la fericirea de a mosteni pamantul, adica acest loc care, candva, va fi din nou plin de Lumina, de Adevar si de blandete.

 

Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura

 

In mijlocul unor oameni mereu flamanzi si insetati din cu totul alte pricini, este cam greu sa intelegem cum stau lucrurile cu foamea si setea de dreptate. Intr-o societate care doar consuma cantitati uriase de alimente si de lichide, greu este a vorbi despre foamea si setea sufletului!

 

Setea de dreptate... intr-o lume in care domneste nedreptatea si in care pana si Dumnezeu este acuzat de nedreptate! Caci lumea isi avorteaza pruncii, iar pe cei vii ii chinuie prin nepasare si prin nesimtire, dand vina tot pe Dumnezeu! Milioane de infometati din Africa sau chiar de langa noi, ospicii pline de alienati care s-au nascut asa din cauza unor pacate parintesti si nu numai, orfelinate pline de fiinte care nu cunosc iubirea si mangaierea, boli incurabile peste cei nevinovati din cauza celor mult prea vinovati, dureri si suferinta peste cei curati si buni tocmai din cauza celor ce nu vor sa mai fie curati si buni, azile pline de fiinte date la o parte sau care s-au exclus singure fugind de nerecunostinta si de neputinta... toate sunt puse pe seama lui Dumnezeu.

 

Si tot omul este cel care indrazneste sa-i ceara sa faca dreptate, atunci cand toata viata lui este un nesfarsit lant de nedreptati si de faradelegi! Si ce ar fi daca Dumnezeu chiar S-ar apuca sa faca dreptate inca de aici si inca de pe acum?

 

Cei avortati sa strige zi si noapte in inimile si in cugetele celor care i-au ucis si sa ceara asupra lor o grabnica dreptate divina? Cei care, din cauza noas­tra, isi inchipuie raiul ca pe un loc in care nu mai exista foame si sete, sa moara doar atunci cand si noi vom trai macar o zi de chinuitoare foame si vom arde de dorul unei singure picaturi de apa? Cerand peste noi aceeasi dreptate dumnezeiasca? Copiii care sufera de boli incurabile din cauza mizeriei din sufletele parintilor sau ale rudelor, sa ceara lui Dumnezeu ca ei, parintii lor, sa sufere pentru propriile pacate inzecit si inmiit, asa cum si merita? Cei dati la o parte, marginalizati si ridiculizati, sa pogoare peste cei ce se complac in minciuna, ipocrizie si desfrau intreaga dreptate a lui Hristos? Iar batranii sa umple sufletele celor ce i-au alungat, exact cu sentimentele lor de deznadejde si de neputinta? Ca, din dreptate de Sus, sa simta ca, de fapt, nu sunt fericiti si nu au avut nici cel mai mic drept sa-i alunge si sa-i uite!

 

Poate ca asa ar arata dreptatea divina peste o lume care nu stie ca, pana la urma, va avea parte de aceasta dreptate! Dar ar mai fi ceva... Dumnezeu este Drept si... mai presus de toate este Iubire! Iar Iubirea stie sa respecte libertatea celuilalt, orice ar presupune aceasta. Iar Domnul respecta libertatea omului. Respecta nedreptatea omului, cu pretul unei imense suferinte. Asa ca lumea se imparte exact in doua parti: flamanzi si insetati de dreptate si, in cealalta parte, cei flamanzi si insetati de nedreptate. Alegerea ne apartine! Si, iarasi, Hristos atentioneaza ca foamea Si setea de dreptate nu pot fi potolite aici si acum.

 

Caci ar insemna sa atenteze la libertatea "mamelor" care au ales sa avorteze, la libertatea celor ce se impietresc in nepasare si in lacomie, la libertatea celor ce lovesc, urasc, mint sau doar ignora pe aproa­pele lor, la libertatea celor ce se leapada de frate sau de parinti etc. Si El nu poate atenta la libertatea nici unuia dintre noi...

 

Dar poate satura de dreptate doar pe cei ce mor... Si pe prea multi dintre noi aceasta divina dreptate ne va condamna, caci am condamnat; ne va rani, caci am ranit; ne va alunga, caci am alungat... Aici ne ramane sa flamanzim de dreptate! Dar o foame reala, care chinuie inima si apasa sufletul. O foame si o sete cum numai Hristos mai poate simti! De nepotolit. Uriasa! Care nu va accepta niciun compromis si care nu poate fi mituita de nimicurile acestei lumi. Nu exista cale de mijloc: o usa este fie inchisa, fie deschisa! Ceva ori este drept, ori este nedrept sau netrebnic, cum ii place romanului sa spuna. Cu dreptatea nu-i de joaca. Stiu ce am de facut sau ratacesc printr-o lume care se preteaza la prea multe compromisuri.

 

Drept a fost Hristos atunci cand a iertat vamesi si desfranate. Dar la fel de drept a fost atunci cand i-a infierat pe farisei si a luat biciul in mana pentru a curata Templul cel numai pentru rugaciune si pentru mila. Drept a fost cand l-a sarutat pe Iuda in speranta intoarcerii lui, dar si cand a cerut socoteala celui ce l-a lovit chiar pe nedrept. A fost drept atunci cand a alungat dracii din omul demonizat in turma de porci a celor din Gadara, dar i-a lasat pe diavoli sa ramana in fariseii cei murdari, ipocriti si mult prea mandri. O dreptate care respecta si accepta pe om exact asa cum vrea sa fie. Chiar cu pretul suferintei. Si al Crucii!

 

Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui

 

Mila este si ea o fiica a iubirii. Mila ca si coborare la celalalt. O afundare in adancurile fiintei celui de langa tine. Exact ca si in acele mult prea putine cazuri in care, candva, se mai gasea cate unul sa se coboare in subteranele Bucurestiului, la acei nefericiti si condamnati fara vina, la aurolacii si vagabonzii capitalei... Din mila, din iubire si din speranta mai poate un suflet uman sa se intereseze de cel care ar trebui sa fie exact langa tine, dar nu este...

 

Mila nu este acea suma de bani sau acea legatura de haine pe care, din cand in cand, doar unii dintre noi o mai dau unor fiinte ce nu au nume si carora nu avem nimic a le spune. Daca ar fi fost asa, Domnul ar fi zis: "Fericiti cei ce dau bani si haine saracilor..." La fel, nicaieri nu ni se spune ca El ar fi dat cuiva bani, desi stim bine ca banii pentru milostenii erau la Iuda. Si ca a fericit pe acea vaduva care a dat pentru Templu ultimul ei banut. Dar, tot El este Cel ce a spus: Mila voiesc, iar nu jertfa!

 

A da bani este ceva. Dar a da o parte din atentia ta, o picatura din iubirea ta si o particica din sufletul tau celui ce are nevoie este totul! Domnul nu a venit la noi doar ca sa ne invete sa dam de pomana. Aceasta o putea face mult mai simplu sau am fi putut-o invata de la Budha sau Mahomed. Ne-ar fi fost destul! Dar sa nu uitam ca doar crestinismul este religia in care Dumnezeu vine in intampinarea omului, in timp ce in celelalte religii omul il cauta pe Dumnezeu! Deci si mila are conotatii speciale, divine. Caci, mai intai de toate chiar lui Dumnezeu I-a fost mila, incat a lasat cerurile si S-a asezat pe Cruce pentru creatura Sa.

 

Mila este acel foc interior care nu te lasa sa ai liniste atat timp cat cel de langa tine sufera pe nedrept, este chinuit, bolnav sau are nevoie doar de un cuvant curat si bun. Mila te scoate din barlogul sufletului tau pentru a avea un rost in aceasta lume si, implicit, in vesnicie. Mila te obliga sa ierti pe oricine, mai putin pe tine insuti. Pentru ca cel care greseste inca n-a gustat din mila lui Hristos si din mila ta; atunci cand va fi gustat, se va indrepta si se va mantui.

 

Mila te face sa-i vezi pe toti cei de langa tine ca pe niste saraci: unii sunt saraci material, iar altii saraci sufleteste. Si apoi te arata a fi ultimul dintre saracii acestei lumi, ca sa nu cazi in urata mandrie. Iar la sfarsit te "obliga" sa daruiesti fiecaruia cate ceva: un cuvant, o lacrima, o iertare, o bucata de paine sau doar un zambet. Am cunoscut copii care exact asa procedau: imbratisau saracii, sprijineau si realmente carau pana la casele lor oameni in stare de ebrietate, aveau zambete si bucurii pentru copiii cei care astfel capatau si nume si zambete si bucurii...

 

A avea mila inseamna a purta inima lui Hristos, Cel ce este mult prea milostiv. Altfel cum s-ar putea explica ca inca mai exista, inca n-a pierit o lume in care mizeria si imoralitatea au atins cote maxime? Mare trebuie sa fie mila Domnului de a putut rabda pe omul care a uitat cu totul ce este mila! Hristos a avut mila de vaduva ce-si ingropa fiul si i l-a inviat. A avut mila de orbul care-L striga dintr-un intuneric al durerii si al neputintei, vindecandu-l. A avut mila de miile de oameni care il urmau pana si prin pustie, dandu-le sa manance pe saturate. A avut mila pana si pe Cruce de Maica Sa si a lasat-o in grija lui Ioan, ucenicul cel mai drag. Noua nu ni se cere nici macar a mia parte din toate acestea; nici macar o minune nu asteapta Hristos de la noi. Desi astazi chiar sunt o minune mila, rabdarea, intelegerea, ingaduinta etc.

 

Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu

 

Exista doua feluri de curatiri: exterioara si inte­rioara. Pe cea exterioara, majoritatea dintre noi o pazim cu strasnicie si o garnisim cu tot felul de parfumuri si deodorante. O grija nelimitata fata de acest trup: de la mancaruri cat mai ecologice si pana la patimasul body-building. Dar Hristos ne spune ca altceva este esential pentru fiinta umana...

 

O inima curata este acea inima in care incape si Hristos, dar si aproapele. Mai putin propriul egoism. Este o inima in care nu se mai gaseste nimic din ceea ce murdareste chipul lui Hristos, aflat in fiecare dintre noi. Copiii si sfintii il vad pe Dumnezeu inca de pe acum; cei ce au inceput sa greseasca il vor vedea... cu conditia de a se intoarce la puritatea lor. Hristos ne spune ca cei curati cu inima il vor vedea pe Dumnezeu. Candva. Fara sa specifice anume cand. insa acum ce pot vedea ei? Ce le rezerva prezentul? In cel ce bea pana uita de sine, ei vad un om care sufera enorm si nu stie ca suferinta se poate indrepta si sfinti cu totul altfel. in fata cea murdara si cazuta intr-un desfrau lasciv si obscen, ei vad o fiinta care vrea doar sa iubeasca si sa fie iubita, o fiinta care n-a cunoscut iertarea si mila lui Hristos. In cel ce tace si plange la marginea drumului, vad un om parasit de oameni, un om care a fost uitat de ceilalti, dar nu si de Dumnezeu, Cel care il poate cerceta prin ei. in cel care raneste, loveste sau uraste pe cineva, ei vad un suflet chinuit de prea multe boli care il obliga sa fie asa; caci cel ce are un suflet chinuit, va chinui si pe cei din jur.

 

Cam asa vad cei curati cu inima... Vad mereu doar inimile celor din jur. Si absolut in orice inima, fie ea cat de decazuta si de desfranata, sta ascuns si acoperit chipul lui Dumnezeu. Oricand, pentru cei cu inima curata, desfranatele pot deveni sfinte, crimi­nalii pot cuceri inaintea noastra raiul, iar cei rai si urati pot capata o lumina de Sus care sa ierte tot si sa imbratiseze tot. Depinde cum privesti: cu ochii lui Hristos sau prin ochelarii stramti si spalaciti ai acestei lumi. Exact ca si in povestile noastre, in care porcul este de fapt un fiu de imparat, iar balaurul poate deveni urgent un soricel pe care sa-l manance prima pisica ce ne iese in cale. Totul este in inima ta: acolo este poarta spre iad sau spre rai. Tu singur decizi ce usa sa-ti deschida Hristos Domnul!

 

Pacatul incepe tot din inima... din pacate! Acolo se nasc si colcaie gandurile, poftele si imaginatia noastra cea mult prea des murdara. Cel desfranat ajunge in cele mai josnice patimi pentru ca mai intai a fost desfranat in inima sa: acolo si-a pierdut mai intai fecioria... Si-a imaginat zile si nopti in sir cum se pacatuieste, cum se castiga placeri trupesti, cu cine ar putea gresi... Ca un vis ce are loc mereu in inima noastra, care devine un nelimitat platou pe care noi "filmam" cele mai murdare si mai decazute filme. Si, intr-un final, le punem in practica. Luam un film murdar de pe net, adaugam chipul unei fiinte ce am vazut-o poate doar intamplator si incepem sa imple­tim tot felul de vise. Lasand, desigur, pe diavol sa fie regizorul nostru principal! Si uite asa inima nu mai poate fi curata. Nu mai stie cum, caci a uitat. Totul se va reduce la o fuga disperata dupa placere: in inima si in realitate, niciodata ajunsa si niciodata destula.

 

Inima curata este cea a unui copil, care nu stie ca are trup decat cand ii este foame si atunci cand este rapus de oboseala. in rest totul este curat pentru el. Ca si pentru Hristos! Vede peste tot doar ce este frumos si curat. Pentru el, lumea este plina de copii. Iar acesti copii au inimi gata sa iubeasca si sa fie pline de bucurie si lumina. Inima ne va trimite in iad sau in rai. La sfarsit, Hristos va privi in inima fiecaruia dintre noi. Daca Se va recunoaste acolo, asa ca intr-o oglinda, ne va tine mereu in imbratisarea si in iubirea Lui. Daca nu, atunci vom pleca singuri... Intr-o lume in care visele cele murdare se vor spulbera si isi vor arata subrezenia si inexistenta.

 

Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema

 

Ce este pacea aceasta, despre care vorbeste Iisus Hristos? Pacea europeana pe care mai marii acestei lumi o "pregatesc" condamnand la suferinta si la moarte chiar si popoare intregi? Nu prea as crede... Trebuie sa fie ceva mai mult decat atat!

 

Daca vom invata candva sa nu mai cautam nimic din ceea ce ne hraneste egoismul si micimea proprie, atunci cred ca vom sti ce este aceasta pace. Caci, intr-un sens restrans, de unde pornesc razboa­iele acestei lumi? De la o cearta mizera intre doi oameni si pana la invadarea si distrugerea unui popor de catre un altul, totul se bazeaza pe egoism, pe ura si pe o urata schizofrenie morala. Cine este cel de langa mine? Iubitul si alesul lui Dumnezeu! Nici mai mult si nici mai putin! Chiar daca eu nu vreau sa accept, chiar daca eu vreau sa-l distrug si simt cu toata fiinta mea ca il urasc si chiar daca el mi-a gresit, chiar daca el mi-a atins orgoliul si personalitatea, ei bine, cu toate acestea, el este iubit de Iisus Hristos, el ii apartine doar lui Iisus Hristos! Chiar nu am niciun drept asupra lui. Am doar o singura datorie: aceea de a-l ierta si de a-l iubi. Mai mult nu tine de mine, fie ca mi se pare ca altfel trebuie sa stea lucrurile.

 

Pacea mea este conditionata de aproapele meu. El mi-o poate lua sau mi-o poate asigura. Cum ma raportez eu la cel de langa mine? Iert? Atunci voi fi iertat! Il accept si il iubesc asa cum este? Atunci voi fi acceptat si iubit asa cum sunt. Si va fi pace. Va fi bine. Eu ma voi indrepta si ma voi sfinti prin iubirea lui, iar el se va indrepta si se va sfinti prin iubirea mea. invata sa te vezi ca fiind cel mai nesuferit dintre oameni si asa vei putea suferi mai usor pe cel de langa tine. invata sa ai rabdare cu el, iar Dumnezeu va avea rabdare cu tine. Nimic nu este usor. Dar, intr-o lume a razboiului si a furtunilor sufletesti, se cade sa cautam pacea sufletului. Altfel nu vom rezista si ne vom sinucide spiritual cu totii dupa ce vom fi ucis pe aproapele nostru prin indiferenta, minciuna, ura si fatarnicia noastra.

 

Hristos a daruit mereu din pacea Sa. A daruit pace celei macinate de grele pacate si i-a ridicat inima in raiul Lui inca din aceasta viata. A impacat constiinte chinuite si le-a umplut de mila si de Iubirea Sa. A umplut de liniste sufletele apostolilor, cele chinuite de deznadejde si de indoiala. Primele Sale cuvinte mereu au fost acestea: "Pace voua!" Adica liniste, bucurie si mangaiere. Nu mai aveti nici macar un motiv pentru care sa va fie frica sau pentru care sa fiti tristi si lipsiti de credinta. Totul este acum la Hristos. Bucuria, Lumina si Adevarul sunt ale Lui. Nici macar sa murim nu ne mai este frica. Copiii si sfintii mor in pace. Chiar in bucurie. Pentru ca linistea constiintei era destula la ei. Stiau ca au iubit Si ca sunt iubiti. Ca au iertat si sunt iertati. Au facut si au lasat pace in urma lor. Adica au facut voia lui Hristos. L-au vazut peste tot si in toti ceilalti. Chipul Lui si Iubirea Lui se vad in fiecare om si se reflecta in fiecare coltisor al acestui pamant.

 

Invata sa iubesti si vei avea pace. Altceva nu vei mai cauta si nu vei mai cere. Pentru ca vei avea mereu de daruit...

 

Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor

 

Inca o fericire care contrariaza! Hristos, de fapt, a si spus ca nu a venit sa aduca pace pe pamant. Desi fericirea anterioara vorbea de pace! Ce ar trebui sa intelegem? Ca pana si Hristos S-ar contrazice pe Sine insusi? A spus ca a venit sa aduca sabie: dezbinare intre fiica si mama, dar si intre tata si fiu. Totodata daruieste din pacea Sa apostolilor si fericeste pe facatorii de pace... Vorbim cumva de doua feluri de pace? Care nu au absolut nimic in comun? Care nu pot coexista in niciun chip? De ce s-a ajuns la o astfel de dificila situatie, ca Domnul sa aiba o pace, iar omul o alta?

 

Despre pacea lui Hristos am vorbit. Iar pacea lumii se intelege ca este una aparenta si mincinoasa, de vreme ce nu ii place lui Hristos. Trebuie doar sa ne uitam bine in jurul nostru! Cine sunt si cum sunt cei ce au o pace lumeasca? Ipocritii, mincinosii, desfranatii, farsorii, hotii si tradatorii. Au o viata de invidiat. Nimic nu le lipseste, nicio grija nu-i apasa si nicio cuta nu le umbreste fruntea. Totul este pentru ei o perfectiune inauntrul careia nici macar Dumne­zeu nu mai poate incapea. Dar abia aici intervine cheia problemei in sine! Perfectiunea lor cea gaunoasa si trecatoare intra, la un moment dat, in coliziune cu pacea lui Dumnezeu.

 

Asa, de exemplu, s-a intamplat cu Sfantul Ioan Botezatorul si Irod, cel care s-a casatorit cu sotia fratelui sau. Pacea lui Irod se loveste de pacea Sfan­tului Ioan, adica de pacea lui Hristos. Ce urmeaza? Spune in mod clar aceasta Fericire: prigoana! Si cum Hristos nu ne-a ascuns adevarul, este clar ca nu avem nicio alta sansa! Pacea lumii provoaca suferinta si prigoana. Cui? Celor care au exact ceea ce lipseste lumii: iubire, lumina, adevar, dreptate si puritate. Asa putem intelege de ce a afirmat Domnul ca nu a venit sa aduca pace, ci sabie. Tatal va avea o pace lumeasca si va prigoni pe fiica sa, care, printr-o minune, a cunoscut Iubirea si Bucuria cereasca.Sfanta Filofteia este ucisa de propriul tata. Iar acest minim exemplu se va intinde la scara mondiala, daca este nevoie! Nu putine au fost cazurile in Rusia sovietica in care copiii declarau NKVD-ului cum ca si-au vazut parintii rugandu-se sau facand pe ascuns semnul Sfintei Cruci. Iar istoria se va repeta mai devreme decat vrem noi.

 

Hristos i-a fericit pe cei prigoniti si le-a daruit ceva mai mult decat celor ce merg la El pe drumul celorlalte Fericiri. Doar celor prigoniti le da ceva aici ji acum! Daca pentru ceilalti vorbeste de fiecare data  o rasplata viitoare, in ceruri, pentru cei prigoniti ppune clar ca a lor este, aici si acum, imparatia ierurilor. Doar in cazul lor foloseste pentru bucurie si iubire timpul prezent! De ce?

 

Poate pentru ca stia ca prigoana este o Cruce enorm de grea si ca nu are drum de intoarcere? A inteles ca suferinta de a fi lovit, batjocorit, ironizat sau, mai mult, torturat, ranit si ucis pentru El repre­zinta supremul semn de rabdare, de iertare si de credinta in Dumnezeu. Sfantului Ioan Botezatorul i s-a taiat capul. Hristos a suferit cea mai crunta prigoana: acuzat de nebunie si de demonizare, lovit, scuipat, ranit si crucificat... Iar dupa El, milioane de martiri vor face la fel. Nu vor avea de ales tocmai pentru ca au stiut ca asa este drept. Ca nu se poate altfel. Ca nu au alta cale!

 

Dreptatea lumii, pacea lumii ii obliga pe sfinti sa sufere. Si nu poate decat sa-i prigoneasca, sa-i inlature, sa-i dea la o parte cu pretul vietii doar pentru ca nu au vrut sa taca, pentru ca nu au putut sa inchida ochii si pentru ca nu au vrut sa fie ca toti ceilalti. Iar lumea nu iarta. ii iarta pe toti cei fara chip si fara nume care se pierd in pantecele ei cel mistuitor de personalitate si de puritate. Dar pe cei ce vor sa fie altfel nu ii iarta. ii prigoneste pana ce vor invata sa taca. Adica pana la moarte! Iar Hristos pe acestia ii fericeste inca din viata! Pentru ca toti cei prigoniti stiu bine ce spun si de ce lupta atat de inversunat cu raul acestei lumi. imparatia lui Hristos deja este cu ei si in ei. Au gustul libertatii, al demni­tatii si al dreptatii. Si cum fierul nu se poate inmuia ca si ceara, asa nu pot ei sa faca niciun compromis cu aceasta lume si cu pacea ei. Iar prigoana va fi atat timp cat va si lumea aceasta. insa, atentie! Hristos i-a impartit in mod clar pe oameni in doua categorii: prigoniti si prigonitori. Exact ca si in inchisorile comuniste. Asa ca bine ar fi sa ne delimitam in mod clar si sa dictam inimilor noastre o directie cat mai clara! Nu exista nici aici o cale de mijloc. Numai mincinosii si ipocritii acestei lumi ne vor invata ca exista o a treia cale. Si daca nu vom vrea sa ii credem, atunci ne vor prigoni... De la cuvinte ce dor si pana la o ura ce ucide doar un trecator trup...

 

Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea

 

A noua Fericire pare a fi doar o accentuare a celei anterioare. Doar anumite nuante sunt subliniate aici. Aici Hristos ne spune exact ce ne asteapta. Nu are nimic de ascuns celor care il vor urma. Prigoana ori este in toata legea, ori nu este deloc! Nici Hristos nu ne minte si nici lumea nu are timp sa se joace cu cei care nu i se supun. Ori, ori! Dintre cei doisprezece Apostoli, numai unul a murit de batranete si aceasta numai pentru ca Hristos l-a iubit enorm pentru puritatea Lui. Ceilalti unsprezece mor decapitati, rastigniti sau torturati. Se vede bine ca nimeni nu se joaca: toti isi iau rolurile in serios! Apostolii nu se dau inapoi in fata mortii, iar lumea nu crede de cuviinta ca ar trebui sa ii ierte. Unii mar, altii omoara. Unii sunt prigoniti, altii prigonesc. Hristos, Sus, ii primeste pe cei pe care lumea ii trimite de la ea, de jos. Dar numai atat! Deci trebuie sa intelegem ca Domnul ii primeste doar pe cei pe care lumea nu ii mai primeste? Ori e calda, ori e rece. Ori cu lumea, ori cu Hristos. Chiar nu exista o a treia alternativa!

 

Nimeni nu are nimic de precupetit. Nimeni nu se targuieste! Lumea are tot, dar absolut tot cuvantul rau si toata minciuna, iar cei prigoniti dau si ei tot: credinta, iertare, rabdare... Ocara nu are margini si nu are limita in timp. Mereu, pana la sfarsit. Ori sfarsitul celui prigonit, ori sfarsitul lumii. Nebun si mincinos este cel ce si-a inchipuit ca ceea ce a adus Hristos, crestinismul, este o religie usoara, placuta si garnisita cu bucurii! Crestinismul este durere! Ne place sau ba, acesta este adevarul. Crestinismul este lacrima, rana si chin! Crestinismul este o Golgota ce dureaza cat o viata de om. Daca cineva crede ca nu e asa, atunci acel om chiar nu L-a inteles deloc pe Hristos si drumul Lui! A fi crestin inseamna a fi prigonit. Poate ca nu zi de zi, poate ca nu clipa de clipa. Dar macar din cand in cand. Atat ca sa se mai separe apele in aceasta lume. Cat sa se mai aleaga graul de neghina.

 

Crestinul este o fiinta care nu poate face niciun pact cu lumea aceasta, care mereu are ceva de spus si care nu a invatat sa-i fie frica si, implicit, sa taca. Dar care, in acelasi timp, este prigonit pentru ca poate ierta si poate iubi, pentru ca stie sa renunte si chiar sa uite de sine. Lumea se chinuie vazand in adevaratul crestin ceea ce ei ii lipseste. Si, decat sa se schimbe pe sine, prefera sa-i prigoneasca pe cei ce nu sunt ca ea...

 

De ce ingaduie Hristos toate acestea? Pentru libertatea lumii si pentru sfintirea noastra. El nu a vrut sa se intample asa! Nu-I place in niciun caz sa ne vada suferind sau sa ii vada pe sfintii Lui cum sunt torturati si dati la moarte. Insa lumea a ales sa fie asa. Numai ea a decis ca toti cei care vor sa il urmeze pe Hristos trebuie sa sufere. Asa a decis sa faca si cu Hristos. Iar El a acceptat intru totul decizia lumii de a-L condamna la rastignire. Dar voia lumii se implineste numai un timp. Cat tine lumea! Apoi Hristos are voia Lui, careia nimic nu-i mai poate sta impotriva. Si careia i se va supune si lumea. Drepta­tea sfintilor va iesi biruitoare, desi acum lumea biruieste. Daca totul s-ar termina in pragul mortii, atunci lumea ar avea dreptate, iar Fericirile ar fi doar un basm pentru copii sau o scuza lamentabila pentru cei slabi si neputinciosi in fata voii acestei lumi. Dar Hristos este, totusi, dincolo de moarte. Si tocmai El este Fericirea...

 

Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri

 

Atat ne poate oferi Domnul: cerurile si pe Sine insusi! Pentru ca la El, acolo, gasim iubirea, mila, imbratisarea de care avem atata nevoie. Restul nu mai conteaza. Viata este o clipa inaintea intrarii in vesnicie. O incercare de a afla fericirea. Unii esueaza, altii gusta inca de aici fericirea. Prigoniti, cu lacrimi in ochi sau in suflet, insetati si infometati sufleteste, ocarati... insusiri ale lui Hristos Cel printre oameni si ale crestinilor Lui. Insa numai Iubirea conteaza! Totul este de la Hristos si pentru El. Daca il vom fi iubit fie si numai o secunda in viata noastra, atunci vom fi inteles de ce a rostit aceste Fericiri atat de... triste! O clipa de am iubit dreptatea si Adevarul, ne va fi de ajuns ca sa alegem drumul cel aspru al mantuirii. Nimic nu ne poate opri. Sfintii, absolut nici unul dintre ei, in timp ce erau torturati si scrijeliti, nu s-au plans de durere. Pentru ca Hristos mai avea ceva pentru ei: puterea de a rabda pana la capat si taria de a ierta pana la capat. Nu au masurat ura lumii si nici mila lui Dumnezeu. Are Cine sa faca aceasta. Doar au inteles bine ca prigoana este semnul cel bun al drumului spre Hristos. Si au fost fericiti. Sunt si acum fericiti! Totul depinde de noi... doar sa dorim a fi cu adevarat fericiti!

Oamenii ajung la Dumnezeu pe căi diferite

Oamenii ajung la Dumnezeu pe căi diferite. Uneori, întâlnirea cu Dumnezeu este neaşteptată şi neprevăzută, alteori, ea este pregătită printr-un drum lung făcut din tatonări, în­doieli, deziluzii. În anumite situaţii, Dumnezeu îl "prinde" pe om, luându-l prin surprindere; în altele, omul Îl găseşte pe Dumnezeu, întorcându-se spre El. Aceasta convertire poate surveni la orice vârstă, în copilărie sau adolescenţă, la maturitate sau la bătrâneţe. Nu există două fiinţe care să fi ajuns la Dumnezeu pe aceeaşi cale. Nu există nici cale dina­inte trasată pe care cineva să o poată parcurge în locul alt­cuiva. Fiecare trebuie să-şi croiască propriul drum, pe care să îl parcurgă de la un capăt la altul și să-și găsească Dum­nezeul personal, Căruia Îi strigăm: "Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut" (Psalmi 62,1). Dumnezeu este acelaşi pentru toţi oamenii, însă El trebuie să fie descoperit de fiecare persoană în parte, de mine şi să fie al meu.

Invinovatirea de sine este miscarea fireasca a sufletului smerit. Cand vei incepe sa nu mai cauti spre pacatele aproapelui tau, ci sa te socotesti numai pe tine vinovat intru toate, atunci dragostea si smerenie vor imbraca toate faptele tale, iar pocainta iti va infrumuseteaza inima.

Primul locuitor in Imparatia lui Dumnezeu

"Atunci au fost rastigniti impreuna cu El doi talhari, unul de-a dreapta si altul de-a stanga" (Matei 27, 38). "Iar unul dintre facatorii de rele rastigniti Il hulea, zicand: Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine Insuti si pe noi. Si celalalt, raspunzand, il certa, zicand: Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre; Acesta insa n-a facut nici un rau. Si zicea lui Iisus: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in imparatia Ta. Si Iisus i-a zis: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai" (Luca 23, 39-43).

Sa ne vedem pe noi insine !

"De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, iar barna din ochiul tau nu o iei in seama? Sau cum poti sa zici fratelui tau: Frate, lasa sa scot paiul din ochiul tau, nevazand barna care este in ochiul tau? Fatarnice, scoate mai intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Luca 6, 41-42).

Asumarea unui pacat nefacut

Sfantul Macarie Egipteanul ne invata cu fapta cum ne putem invinovati pe noi insine chiar si pentru unele pacate facute de altii. In apropiere de pestera in care se nevoia Cuviosul se afla un sat, iar in satul acesta s-a intamplat ca o tanara fecioara sa ramana insarcinata cu un tanar, afara de Nunta si fara binecuvantarea parintilor ei. Cand s-a aflat ca este insarcinata, fata a mintit, zicand ca Pustnicul Macarie a silit-o candva, pe cand se afla in afara satului.

Crezand cuvintelor ei, parintii fetei si multime de oameni din sat au alergat la pestera Sfantului Macarie si, scotandu-l afara, l-au batut crunt multa vreme. In viata sa sta scris: "Aducind multe vase lepadate, ulcele innegrite, toarte de ulcioare, si legindu-le intr-o funie, le-au spinzurat de grumajii lui si-l purtau prin sat cu negraita batjocura, batandu-l, impingandu-l, tragandu-l de par, calcandu-l cu picioarele si strigand: Acest monah a necinstit pe fecioara noastra; apucati-l toti si-l bateti. Si l-au batut pe Macarie cu betele, pina ce si-au saturat minia si iutimea, incit se tavalea pe cale aproape mort."

Parintii fetei s-au invoit sa nu-l lase liber pe Sfantul Macarie pana ce nu le va fagadui ca o va hrani pe fiica lor, de acum inainte. Cuviosul a primit cuvantul lor, apoi, ajutat de un om cinstit, a pornit spre pestera sa, la care cu greu a ajuns, din pricina batailor crunte pe care le-a suferit cu smerenie.

Dupa ce s-a tamaduit, el a inceput a munci, zicand intru sine: "Macarie, ai femeie si copii, deci nevoie iti este ca ziua si noaptea sa lucrezi, ca sa-i hranesti." Si, lucrand cosuri impletite din nuiele, le dadea spre vanzare, iar banii castigati ii trimitea fetei insarcinate.

Cand a sosit vremea nasterii, insa, pe fata a ajuns-o dreapta judecata a lui Dumnezeu, pentru ca a grait minciuna asupra dreptului, si nu putea sa nasca. Dupa mai multe zile si nopti de chinuri crunte, fata si-a venit in fire si a zis, cu glas mare: "Amar mie, ticaloasa, care sunt vrednica de moarte, caci asupra dreptului acestuia am adus clevetire si am mintit ca este vinovatul stricaciunii mele; el este nevinovat, iar tanarul care a voit sa ma ia, acela mi-a facut acestea." Si, indata, ea a nascut copilul.

Afland adevarul, parintii fetei au inceput sa tremure de frica si de rusine, inaintea lui Dumnezeu si a poporului, amintindu-si cat de mult l-au batut si l-au umilit pe Cuviosul Macarie. Si, impreuna cu dansii, tot poporul striga: "Vai, noua!", caci toti il batusera pe sfant. Apoi, tinand sfat, au hotarat sa mearga la robul lui Dumnezeu si sa cada cu plangere multa la picioarele lui, cerand iertare, ca nu cumva sa-i ajunga mania lui Dumnezeu pe toti, pentru chinuirea lui cea fara de vina.

Sfantul Macarie, cunoscand ce anume vor sa faca satenii, pentru a nu avea parte de cinstea si slava omeneasca, s-a sculat noaptea si a fugit de acolo. Daca astfel se cuvine sa purtam pacatele aproapelui nostru, cu atat mai vartos se cuvine sa le purtam pe ale noastre si sa ne invinovatim pe noi insine pentru necazuri.

"Domnul i-a poruncit sa ma blesteme!"

"Cand a ajuns regele David la Bahurim, iesea de acolo un om din neamul casei lui Saul, cu numele de Simei, fiul lui Ghera. El mergea si blestema, aruncand cu pietre asupra lui David si asupra tuturor robilor lui David, iar poporul tot si toti oamenii de lupta erau la dreapta si la stanga regelui.

"Pleaca, pleaca, ucigasule si nelegiuitule, zicea Simei, blestemandu-l pe rege. Domnul a intors asupra ta tot sangele casei lui Saul, in locul caruia te-ai facut tu rege, si a dat Domnul domnia in mainile lui Abesalom, fiul tau, si, iata, tu esti in necaz, pentru ca esti bautor de sange."

"Pentru ce acest caine lesinat blesteama pe domnul meu, rege?, a zis Abisai, fiul Teruiei. Ma duc sa-i iau capul."

"Fiii Teruiei, a zis regele, ce ne priveste aceasta pe mine si pe voi? Lasati-l sa blesteme, caci Domnul i-a poruncit sa blesteme pe David. Cine, deci, poate sa-i zica: "De ce faci tu asa?"

Apoi, David a mai zis lui Abisai si tuturor slugilor sale: "Iata, daca fiul meu, care a iesit din coapsele mele, cauta sufletul meu, cu atat mai vartos fiul unui veniaminean.Lasati-l sa blesteme, caci Domnul i-a poruncit. Poate va cauta Domnul la umilirea mea si-mi va rasplati cu bine pentru acest blestem al lui."

Si s-a dus David si oamenii lui in drumul lor, iar Simei mergea pe coasta muntelui, in preajma lui, mergea si blestema, aruncand spre el cu pietre si cu praf" (II Regi 16, 5-13).

Eu sunt de vina, Doamne !

"Degeaba as incepe sa-i invinuiesc pe stramosi pentru pacatul ce mi l-au transmis, caci eu sunt eliberat din robia pacatului de catre Rascumparatorul meu, si, de aici inainte, cad in pacate nu de sila, ci de buna voie.

Stramosii au savarsit o data, in Rai, calcarea unei singure porunci dumnezeiesti, iar eu, aflandu-ma in sanul Bisericii lui Hristos, calc neincetat toate poruncile dumnezeiesti ale lui Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul meu."

Ne cunoastem cu adevarat ?

"Cartile necitite de multa vreme, care zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt macinate de carii. Cel ce ia o astfel de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind necercetata de multa vreme, nu s-a putut deschide decat cu anevoie. Asa este si constiinta mea - deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai pacatele mari se cunosc destul de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar (precum nisipul), aproape ca s-au sters, ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit ele."

"Eu sunt in intregime ocupat cu grijile lumii si prea putin ma ingrijesc de nevoile mele sufletesti. Osandesc cu asprime cele mai mici greseli savarsite de aproapele meu, pe cata vreme eu, care sunt plin de pacate, orbit de ele, prefacut in stalp de sare asemenea femeii lui Lot, nu sunt in stare sa fac nici un fel de miscare duhovniceasca."

"N-am pasit pe urmele pocaintei, pentru ca inca nu vad pacatul meu. Si nu-mi vad pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se indulceste de pacat nu-si poate vedea pacatul, precum nu-l poate vedea nici cel ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea inimii."

"Numai acela poate sa-si vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare libera de orice prietenie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el." (Sfantul Ignatie Briancianinov)

Nu-s vrednic de Tine, Doamne !

"Fericit este sufletul care neincetat se invata in Legea Domnului! Caci intr-insa el poate vedea chipul si frumusetea Omului Nou, iar prin comparatie cu el, isi poate cerceta si indrepta neajunsurile sale."

"Fericit este sufletul care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca unul ce se afla ticalos si pacatos! Un astfel de suflet se afla pe calea mantuirii, intr-insul nu este inselare de sine."

"Dimpotriva, cine se crede gata sa primeasca darul, cine se socote chiar vrednic de Dumnezeu si cere venirea Lui tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul, acela se inseala pe sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins culmea cea inalta a mandriei, de unde urmeaza caderea in intunecoasa prapastie a pierzarii."

"Toti sfintii s-au recunoscut ca sunt nevrednici de Dumnezeu si prin acest lucru ei si-au aratat vrednicia, care consta in smerenie", zice Sfantul Isaac Sirul.

Defaimarea de sine, un leac amar

"Daca ai nevoie sa stai de vorba cu tine insuti, adu-ti inaintea ta nu lingusirea, ci defaimarea de sine. In starea noastra de cadere ne sunt foarte folositoare leacurile amare. Cei ce se lingusesc pe ei insisi au si primit aici, pe pamant, rasplata lor, care este lingusirea de sine, lauda si dragostea lumii, vrajmasele lui Dumnezeu; in afara de osanda, ei nu au ce astepta in vesnicie." (Sfantul Ignatie B.)

Ce raspuns vom da, suflete al meu ?

Un frate a intrebat pe Avva Ammona, zicand:

- Spune-mi un cuvant, ca sa ma mantuiesc!

Si i-a raspuns batranul:

- Mergi si-ti fa gandul tau, precum fac facatorii de rele, care sunt in temnisa. Ca aceia ii intreaba pururea pe oameni: "Unde este stapanitorul si cand va veni?" Si, din acea asteptare, plang. Tot asa, calugarul trebuie sa ia aminte totdeauna si sa-si mustre sufletul sau, zicand: "Vai, mie! Cum am sa stau inainte la judecata lui Hristos si cum am sa-i dau Lui raspuns?" Daca asa vei cugeta totdeauna, posi sa te mantuiesti.

Rugaciunea Sfantului Ignatie Briancianinov

"Doamne, daruieste-ne sa ne vedem gresalele noastre, pentru ca mintea noastra, atrasa in intregime de catre luarea aminte de propriile pacate, sa inceteze de a mai vedea pacatele aproapelui si, in felul acesta, sa-i vada pe toti oamenii buni. Daruieste inimii noastre sa lase grija pierzatoare fata de neajunsurile aproapelui, ci toate grijile sa si le uneasca intr-o singura grija, aceea pentru dobandirea curateniei si sfinteniei poruncite si pregatite noua de Tine.

Daruieste-ne sa vedem, in lumina Darului Tau, feluritele neputinte ce traiesc in noi, care distrug in inima miscarile cele duhovnicesti, care introduc in ea miscari trupesti, vrajmase Imparatiei lui Dumnezeu. Daruieste-ne marele Dar al pocaintei, care se naste ca urmare a vederii pacatelor proprii.

Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de prapastia inselarii de sine, care se deschide in suflet din cauza neluarii in seama si neintelegerii pacatoseniei noastre; care ia nastere din lucrarile iubirii de placeri si de slava desarta, care nu sunt luate in seama si raman neintelese de noi.

Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, pe calea noastra ce duce la Tine, daruieste-ne sa ajungem la Tine, Tu, Cel care ii chemi pe cei ce se recunosc pacatosi si ii respingi pe cei ce se recunosc drepti, ca sa Te blagoslovim vesnic in fericirea vesnica pe Tine, Unul si Adevaratul Dumnezeu, Rascumparatorul celor robiti, Mantuitorul celor pierduti."

*

"Mai vartos ma spala de faradelegea mea si de pacatul meu ma curateste, ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea" (Psalm 50, 3-4).

Tema credinţei este o temă ce trebuie privită foarte concret, de vreme ce suntem făpturi cugetătoare după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi suntem înzestraţi cu raţiune şi avem atâtea cunoştinţe, pe care le putem şi îmbogăţi. Cât credem în Hristos? Credem? La o privire mai atentă vom observa din cum vorbim, din cum ne purtăm, din ce facem, că ne lipseşte credinţa. Mi se pare uluitor. E imposibil şi să credem în Hristos, şi să vorbim aşa. E imposibil şi să credem în Hristos, şi să facem lucrurile pe care le facem. Să crezi în Hristos şi să fii atât de zdruncinat, să fii atât de tulburat? Nu se poate.

Ne lipseşte credinţa. Şi acum este clipa în care trebuie să începem să credem. Să credem în toate câte ne spune Evanghelia, fără vreo excepţie. Dacă vrem. Dacă nu vrem, să nu credem! Dar dacă sperăm să avem vreo şansă la un început bun, trebuie să credem că a venit cu adevărat Fiul lui Dumnezeu pe pământ, că a spus şi a făcut toate cele pe care le-a spus şi le-a făcut, că Şi-a întemeiat Biserica Sa, precum şi Tainele Sale. Şi în final că a făcut toate aceste lucruri cu un singur scop: mântuirea noastră. Şi atunci când îl laşi pe diavol să-ţi intre în gând şi în inimă şi să-ţi sădească îndoieli şi tulburări, cum că nu ar fi aşa, ci altfel, atunci unde îţi mai este credinţa în Hristos?

Şi, aşa cum am mai spus şi altă dată, să renunţăm la a mai aduce argument şi justificări: „Aşa sunt eu, pe mine nu mă primeşte Hristos, pe mine nu mă aude Hristos, pe mine nu mă va ierta Hristos." De unde le scoţi pe toate acestea? Unde le-ai găsit? Hristos a venit ca să găsească pe fiecare păcătos în parte. Să zicem că nu te-a găsit până acum. Există însă întotdeauna posibilitatea, nu probabilitatea, de a te găsi. Nu probabilitatea, ci posibilitatea! De noi depinde să ne aşezăm în gândire aşa cum trebuie şi deîndată ne va găsi Hristos şi ne va mântui. Orice ar fi nevoie să facă, va face; orice ar fi nevoie să ne spună, ne va spune; oricât va fi nevoie să ne lumineze ca să înţelegem, o va face. Nu putem crede fals. Nu putem crede în ceva ce se va dovedi că nu este aşa. Credinţa înseamnă mai mult decât realitatea subiectivă. Noi credem că dacă am priceput ceva, dacă am văzut ceva, acesta este adevărul, suntem siguri de asta. Nu. Credinţa este mult mai sus de ceea ce ne oferă simţurile - văzul, auzul, mirosul şi celelalte. Ne va fi mult mai aproape Hristos, dacă ne vedem înaintea Lui, ne dăm seama că vom pleca din această lume şi vrem să ne mântuim.

Creştinii spun câteodată „Ah, ce n-aş da să pot să-L văd pe Hristos! Cât de mult aş vrea să fi fost şi eu în viaţă atunci, în anii pe care i-a petrecut Hristos pe pământ!" Dar şi cei care trăiau atunci şi l-au primit pe Hristos în sufletul lor cu adevărat, au făcut-o tot prin credinţă. Prin credinţă se înfăptuiesc toate, devin realitate toate. De aceea trebuie să punem început nou acum. Să nu începem a spune „nu pot crede, îmi este greu!" Ce sunt astea? Eşti creştin? Imediat va veni în sufletul tău credinţa, pentru că ne-o dă Hristos. De credinţă avem nevoie? Credinţă ne va da! Dacă nu simţi credinţa în tine, asta nu e pentru că nu ţi-a dat-o Hristos, ci pentru că nu ţi-o doreşti tu. Şi smerenie ne va da, şi pocăinţă şi putere de rugăciune şi orice altceva de care este nevoie. De datoria omului numai atât rămâne: să creadă.

Aşa cum am mai spus de multe ori, răul din Eva a venit o dată cu îndoiala. A venit diavolul şi a sădit în sufletul ei şi în firea ei îndoiala - cum că nu ar sta lucrurile aşa cum spune Dumnezeu. Şi a păţit ce a păţit. Să păţeşti şi să înveţi din asta, asta trebuie. Şi ar fi putut protopărinţii să se pocăiască atunci, dar n-au facut-o. Groaznic lucru să permiţi îndoielii, necredinţei să prindă rădăcină în tine, după care să cazi în păcat şi să nu poţi nici să te pocăieşti!

Pe de o partea trebuie să ne bucurăm că ne-a făcut Dumnezeu oameni după chipul şi asemănarea Sa, că ne-a dat cugetare şi libertate de voinţă. Pe de altă parte omul se află în pericol de moarte, tocmai pentru că l-a făcut Dumnezeu liber. Asta nu înseamnă, fireşte, că omul este constrâns de propria-i fire să greşească, ci că atunci când nu face folosinţă bună de toate harismele pe care i le-a dat Dumnezeu - de libertate, de cunoaştere, de înţelepciune, de liberul arbitru - atunci va ieşi răul din el. Şi nu numai protopărinţii au păţit asta, ci şi noi toţi. Luaţi aminte şi veţi vedea că toate relele pe care le facem se trag numai din îndoială. Ne îndoim de Dumnezeu. Lăsăm să ne pătrundă în suflet gânduri de îndoială, de necredinţă - astăzi mai mult ca oricând, de vreme ce fiecare poate să zică ce vrea, să scrie ce vrea şi aşa mai departe. In timp ce, dacă te smereşti, dacă priveşti lucrurile simplu, vei vedea că ai de ales între a te lepăda de tine sau a te lepăda de Hristos. Şi nu cred că are nimeni curaj să facă asta, nu din cauza fricii, ci pentru că adevărul este că avem rădăcina credinţei în sufletul nostru.

Cina aceasta este mare, pentru că este o taină coborârea Cuvântului lui Dumnezeu printre oameni şi îmbrăcarea cu trup şi flămânzirea cu noi şi însetarea cu noi şi ocărârea cu noi şi pălmuirea şi omorârea şi răstignirea Lui, ca şi învierea cea de-a treia zi.

 

Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Aproape din tot cuvântul şi din tot versetul Sfintei Evanghelii de astăzi se pot trage o mulţime de învăţături şi nu va fi vreme să o tâlcuim cu de-amănuntul. Dar vom arăta puţine din ele, ca să vedeţi câtă comoară de învăţături cuprinde Sfânta Evanghelie.

Un om oarecare a făcut cină mare. Cine este omul acesta? Acesta este Însuşi Dumnezeul părinţilor noştri, Care, pentru negrăita Sa iubire de oameni, Se numeşte pe Sine om. De fapt, în Evanghelii Îl auzim pe Mântuitorul numindu-Se adeseori Fiul Omului, căci din iubirea de oameni cea negrăită şi minunată a venit El la noi şi S-a făcut Om. Dar de ce spune că a venit să facă cină şi nu prânz? Prânz se numeşte de obicei masa de dimineaţă sau de amiază, iar cina este masa pe care o iau oamenii seara. Acest om a făcut cină şi nu prânz, pentru că Mântuitorul lumii n-a venit de la începutul lumii pentru mântuirea noastră. A trebuit ca dreptatea lui Dumnezeu să pedepsească neamul omenesc în iad pentru păcatele protopărinţilor şi ale popoarelor care au murit înaintea lui Iisus Hristos, timp mai îndelungat.

Dar venirea Mântuitorului când a fost? La „plinirea vremii”, căci îl auzim pe marele Apostol Pavel zicând: „La plinirea vremii a trimis Dumnezeu pe Fiul Său Unul Născut, Care S-a născut din femeie” (Galateni 4, 4). Vezi de ce numeşte Evanghelia masa dată de acest om cină? Prin venirea Sa, Mântuitorul a pregătit cină, căci a venit în zilele mai de pe urmă, nu de la începutul lumii.

Doar auzim pe marele Apostol Pavel zicând: „Pe noi, Apostolii, cei mai de pe urmă, cei mai de apoi, ne-a ales Dumnezeu ca pe nişte rânduiţi…” şi celelalte. Dar de ce numeşte cina aceasta mare? Căci zice: „Un om oarecare a făcut cină mare”; deci nu aşa, cum s-ar întâmpla, ci mare. De ce este mare cina aceasta duhovnicească a lui Dumnezeu? Deci aţi înţeles ce este cina. Este venirea lui Hristos în lume, este taina iconomiei în trup, este mântuirea neamului omenesc prin venirea Mântuitorului în lume. Iar El o numeşte mare, pentru că mare este taina creştinătăţii. Aţi auzit cum cântă Biserica: „Cu adevărat, mare este taina creştinătăţii. Dumnezeu a venit în lume, S-a arătat în trup…” şi celelalte. Numeşte mare cină taina aceasta a venirii lui Dumnezeu printre oameni, pentru că taina iconomiei în trup sau a Întrupării lui Dumnezeu Cuvântul nu este supusă nici înţelegerii minţilor raţionale ale îngerilor din ceruri, nici înţelegerii minţilor oameneşti.

Taina iconomiei în trup pururea rămâne taină, necuprinsă de vreo minte de înger sau de om (Sfântul Nicodim Aghioritul, „Paza celor cinci simţiri”, pp. 378-379). Nimeni nu ştie cum Mântuitorul, fiind de o mărime cu Părintele Său, era întreg în pântecele Fecioarei şi cum un Dumnezeu Nemărginit şi Necircumscris încape întreg într-o fecioară.

Deci taina iconomiei în trup, sau cum se naşte Dumnezeu din Fecioară şi Fecioara rămâne totuşi Fecioară, fără să se strice peceţile fecioriei sale, rămâne necuprinsă de vreo minte în veacul veacului. De aceea şi Sfântul Nicodim Aghioritul, aducând ca mărturie cuvântul Marelui Vasile, zice că taina iconomiei în trup rămâne pururea taină (Condacul Învierii).

Cina aceasta este mare, pentru că este o taină coborârea Cuvântului lui Dumnezeu printre oameni şi îmbrăcarea cu trup şi flămânzirea cu noi şi însetarea cu noi şi ocărârea cu noi şi pălmuirea şi omorârea şi răstignirea Lui, ca şi învierea cea de-a treia zi. Dar ce mai spune Sfânta Evanghelie? Că la această cină mare a trimis Dumnezeu să cheme pe mulţi. Dar de ce n-a zis pe toţi? Căci ştim din Sfânta Evanghelie că: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. În Evanghelia de astăzi vedem însă că spune că au chemat la cina lui Dumnezeu pe mulţi şi nu pe toţi. Cum trebuie înţeles cuvântul acesta? Evanghelia ne dă o pildă şi toate pildele Mântuitorului nostru Iisus Hristos au două înţelesuri: unul după literă şi altul după duh. Căci Mântuitorul nostru, venind în lume, a vorbit mai mult în pilde, potrivit celor proorocite de la Duhul Sfânt, care cu peste opt sute de ani mai înainte a spus prin gura lui David: „Deschide-voi în pilde gura mea…” (Psalmi 77, 2).

O pildă este şi Evanghelia de astăzi şi pilda are două înţelesuri: unul după slovă şi altul după Duh. Pilda înseamnă mai întâi o închipuire a unor adevăruri şi în al doilea rând arată ce este lucrul închipuit de dânsa. Deci, după înţelesul literei a spus Mântuitorul că a chemat pe mulţi şi nu pe toţi.

Oare ar încăpea în gândul dumneavoastră dacă v-aş spune că cineva a făcut o cină mare şi a chemat pe toţi oamenii din lume? Mai ales că aici Dumnezeu Se ascunde sub chipul unui om oarecare. Ce aţi spune? Nu se poate. A chemat omul acela la cină o mie, zece mii, o sută de mii, dar toată omenirea n-a putut să o cheme. Deci, când a zis că a chemat pe mulţi, a spus după slovă şi după pildă. Deci cuvântul acesta, mulţi, arată de fapt pe toţi, după înţelesul cel închipuit prin pildă.

Ce s-a întâmplat după aceasta? A chemat Dumnezeu pe toţi oamenii la cină. Dar mulţi au început a respinge chemarea. Căci zice: „Şi a trimis, în ceasul cinei, omul acela pe sluga sa, ca să cheme pe cei mulţi”. Dar cine era sluga pe care a trimis-o omul acela să cheme la cina sa cea mare? Acesta este Iisus Hristos, Care de bună-voia Sa, din iubirea Sa cea negrăită pentru neamul omenesc şi către Dumnezeu Părintele Său, slugă S-a făcut pentru noi. Căci Îl auzim zicând în Evanghelie: „N-am venit să Mi se slujească Mie, ci ca să slujesc multora să se mântuiască” (Ioan 4, 34). Slugă S-a făcut Dumnezeu Cuvântul şi Părintelui Său şi neamului omenesc, din iubirea Sa de oameni cea negrăită şi ascultător S-a făcut Părintelui Său până la moarte şi încă moarte pe Cruce. „Pentru aceasta Dumnezeu L-a proslăvit pe Dânsul şi I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca în numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece şi al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-9). Pentru negrăita Sa smerenie L-a înălţat Părintele Său ca să stea de-a dreapta slavei şi ca om, să fie de un scaun, de o fire şi de o putere cu El.

Şi ce a făcut sluga? S-a dus să cheme la cină, chiar în ceasul ei. În Legea Veche era obiceiul ca, atunci când făcea cineva praznic la amiază sau seara, să trimită mai înainte cu câteva ceasuri, sau cu o zi chiar, oameni care să poftească pe invitaţi. Dar aici, de când trimite el să cheme pe oameni? De când începe masa, în ceasul cinei. Întâi spune că a chemat pe mulţi. Cine au fost aceştia? Tot neamul omenesc. După cum s-a scris, Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (Isaia 45, 22; Matei 18, 24; Ioan 3, 16; I Timotei 4, 4). Când a venit Mântuitorul să slujească neamului omenesc, ca o slugă a Părintelui ceresc, întâi a chemat neamul evreiesc, căci spune: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24).

Mai întâi S-a dus la ei, ca să nu aibă cuvânt în ziua Judecăţii, că Iisus, Care după firea omenească se trage din Avraam, din David, din neamul evreiesc, a chemat mai întâi pe păgâni. Nu! Mai întâi a venit să cheme oile cele pierdute ale casei lui Israel. Şi pentru ei a venit întâi. Dar cum ştim că pe ei i-a chemat întâi? Apostolul Petru, în Ierusalim, predică în ziua întâi şi cred Treimii, iar în ziua a doua, se adaugă încă cinci mii. Dar cine erau aceştia care au crezut primii în Evanghelie? Evreii.

Biserica din Ierusalim, întemeiată de Apostoli, de Iacov, de Petru şi de Ioan, stâlpii Evangheliei, a avut ca pe cei dintâi credincioşi, mai mult evrei. În Proschimentarul Ierusalimului se scrie: „...am avut în Ierusalim 15 arhierei, 15 patriarhi tăiaţi împrejur”. De la Iacov, fratele Domnului şi până aproape de marele Constantin, au fost în Biserica din Ierusalim arhierei tăiaţi împrejur, adică din neamul evreilor, care mai ţineau încă tăierea-împrejur. Deci, într-o perioadă de circa 300 de ani au fost în Ierusalim numai patriarhi şi arhierei evrei, iar Biserica din Ierusalim era alcătuită mai mult din evrei. După aceea a trimis Dumnezeu pe Pavel la neamuri, departe de Ierusalim. De aceea spune că i-a chemat întâi pe evrei, ca să nu aibă răspuns în ziua Judecăţii că nu i-a chemat.

Iar mai apoi, zice Dumnezeiasca Evanghelie, a trimis, în ceasul cinei, să cheme şi pe alţii. Cel dintâi chemat a zis: „Ţarină mi-am cumpărat, mă duc s-o văd, rogu-te să mă ierţi!”. Ce este ţarina? De vrem să ştim ce este ţarina, să-L întrebăm pe Hristos şi El ne va spune. Căci ne-a spus-o pentru totdeauna în pilda cu semănătorul din ţarină, pe care le-a tâlcuit-o ucenicilor, atunci când L-au rugat: „Spune-ne, Doamne, care este înţelesul pildei cu semănătorul ţarinei?”. Şi El le-a spus: „Cel care seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului. Ţarina este lumea; sămânţa cea bună sunt fiii Împărăţiei; iar neghina sunt fiii celui rău” (Matei 13, 37-38).

Deci când auzim în Evanghelia de astăzi că cel dintâi a pus pricină de refuz că şi-a cumpărat ţarină, se înţelege că s-a legat de lumea de acum. Cel care nu vrea să meargă la cina Marelui Împărat, la Împărăţia Cerului, zicând că şi-a cumpărat ţarină, este tot omul care-i legat cu inima de lume, de lumea aceasta în care se lucrează toată fărădelegea şi tot păcatul. Acesta e omul care nu vrea să meargă la cina lui Dumnezeu când glasul conştiinţei îl cheamă, ci cumpără mereu ţarina aceasta, adică slujeşte acestei lumi şi răutăţilor din ea. Dar de ce spune că a cumpărat-o şi nu spune că este a lui? Pentru că atâta mulţime stăm pe lumea aceasta, de când ne naştem şi până murim. O cumpărăm când deschidem ochii şi o vindem înapoi când îi închidem: aşadar nu-i a noastră. Aici am găsit-o, aici rămâne.

Deci, când îl auzim pe omul acela că şi-a cumpărat ţarină şi n-a mers la cina lui Dumnezeu, să ştim că el este om lumesc, care se leagă cu inima de lucrurile cele deşarte şi stricăcioase ale lumii şi nu ascultă de chemarea conştiinţei, ca să meargă pe calea poruncilor lui Iisus Hristos. Acela şi-a cumpărat slujirea cea rea a lumii.

Al doilea a zis: „Mi-am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i cerc. Rogu-te să mă ierţi!”. Care-s perechile de boi şi cum le încearcă omul? Şi cum nu merge el la Împărăţia Cerurilor, încercând mereu aceste perechi de boi? Şi de ce le-a numit perechi de boi? Perechile de boi sunt cele cinci simţuri pe care le avem toţi şi care sunt în câte două organe. Avem doi ochi cu care vedem, două urechi cu care auzim, două nări cu care mirosim, două organe cu care gustăm: limba şi cerul gurii; două organe ale pipăitului: cel din afară şi cel dinlăuntru. Căci simţim fierbinţeala şi răceala şi în afară, dar şi înăuntru. Tot aşa simţim asprimea şi durerea până la inimă, dar le simţim şi în afară. Dar cum le încercăm noi şi cum nu mergem la cina Marelui Împărat? Prin aceea că pironim mintea şi inima noastră în aceste cinci simţuri şi nu vrem să ascultăm de glasul conştiinţei, ca să mergem la cina Marelui Împărat. Iată că vă dau o pildă. Astăzi e miercuri, sau vineri, sau timp de post şi trebuie să postesc, sau am canon de la duhovnic şi trebuie să postesc până la ora 5, sau până seara. Dar eu mă duc prin piaţă şi văd nişte plăcinte care-mi plac, sau nişte cornuri, sau altceva de mâncare şi mă las biruit de pofta ochilor şi a pântecelui, mâncând înainte de vreme. Am încercat o pereche de boi. Care? Gustul. Glasul conştiinţei mi-a spus: „Omule, azi e zi de post, ai canon de la duhovnic!”. „Da, voi posti poimâine, azi mănânc, că mi-i foame!”. Am încercat o pereche de boi. Înţelepciunea ne învaţă aşa: „Ochii tăi drepte să vadă şi urechile tale drepte să audă”. Iar Duhul Sfânt ne spune: „Doamne, abate ochii mei de la deşertăciuni” (Psalmi 118, 37).

Eu ştiu că trebuie să păzescvederea, pentru că vederea e simţire împărătească la om, iar ochii se numesc cele două mâini ale sufletului, cum spune Marele Vasile, cu care omul ia păcatul de la distanţă. Dacă nu păzim ochii, nu putem păzi nici mintea, căci mare legătură au ochii cu mintea. Iar Scriptura ne spune să păzim gândirea, dar eu n-o păzesc; mă duc acolo unde e distracţie, la televizor, la meci, la cinema şi la necurăţii. Şi aşa, mai încerc o pereche de boi. Care? Vederea. Şi astfel nu ascult de glasul care mă opreşte de la aceasta, ca să mă duc la cina Marelui Împărat, la Împărăţia Cerurilor.

Dar să vedem mai departe. Zice Sfânta Scriptură: „Urechile tale drepte să audă” (cf. Pilde 23, 12). Trebuie să asculţi numai predicile, numai cuvântul lui Dumnezeu, numai cântările bisericeşti şi numai cele ce sunt necesare vieţii. Dar noi ce zicem? O voi face aceasta mai târziu, căci azi e nuntă şi cântă lăutarii! N-auzi cum cântă de frumos? Unu-i cu mandolina, altul cu scripca, altul cu toba... . Şi aşa am mai încercat o pereche de boi. Cele două urechi au încercat şi perechea aceasta.

Sfânta Carte spune să umbli îmbrăcat în haine sfinte, că Sfântul Ioan Botezătorul a umblat în piele de capră şi Ilie Tesviteanul cu cojoc; iar patul nostru să fie tare, nu moale, că: „Vai – zice Isaia – de cei ce dorm pe saltele şi pe paturi moi, că uită de Dumnezeu!”. Dar eu vreau să fie pe mine haine moi, blănuri, patul meu să fie moale, cu plapumă de mătase, cu saltea de lână, nu de paie. Şi iată, am mai încercat o pereche de boi. Care? Pipăitul. Glasul lui Dumnezeu îmi spune: „Omule, să trăieşti cu cele strict de trebuinţă vieţii”. Dar eu vreau podoaba trupului şi moleşeala lui, vreau băi. Vreau să-i fac baie viermelui acestuia care e tină şi merge în iad, dacă nu se pocăieşte. Numaidecât vreau să-l duc la băi; şi nu la băi simple, ci cu săpunuri frumos mirositoare. Şi aşa se aduce în suflet toată moliciunea şi toată răutatea dracilor, de la vederea goliciunii omului şi de la această nebăgare de seamă, mai ales când trupul e sănătos. Am mai încercat şi această pereche de boi, a pipăirii (Evrei 11, 6; Fapte 17, 27).

Ce ne-a mai rămas? Mirosul. În post, bucătăria noastră trebuie să miroasă a zarzavat şi a ceapă şi a cartofi copţi, nu a carne şi a peşte şi a grăsimi. Că pierduţi suntem dacă voim să miroasă a dulce în zilele de post în bucătăria noastră. „Nu se mănâncă azi, miercurea sau vinerea, peşte şi carne!”. „Ei, taci din gură, că nu ce bagă în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură!”. Ştie ca sectarul să tălmăcească Scriptura pentru pântecele lui. Dar nu aşa se tâlcuieşte ea. Şi bagă friptura în pântece şi mănâncă gras şi foloseşte mirosuri de săpun şi parfumuri şi se fardează pe obraz, că din om se face măscărici; nu lasă frumuseţea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Se vopseşte şi la buze, încreţeşte părul, face manichiură, toate blestemăţiile la care satana îi învaţă pe oameni. Şi se parfumează ca să miroasă pe drumuri şi să zică lumea: „Asta-i cucoana cutare, ăsta-i domnul cutare; dar frumos mai miroase după dânşii!”. Dar acestea duc la putoarea gheenei şi la iad. Că atâta putoare e acolo, că toate putorile din lume de le-ai strânge la un loc, n-ai putea aduna cât un miligram din oceanul acela de putoare. Vrei să miroşi pe drumuri şi să sminteşti pe alţii? Nu uita putoarea aceea din iad şi poate te vei îndrepta şi vei urî parfumurile. Dumnezeu spune: da, să umbli în haine curate, să mergi la biserică, să te speli cu săpun care nu miroase, să te cureţi şi să te îngrijeşti, dar să nu miroşi a parfumuri. Că putoare şi vierme este omul după moarte. Dacă mergi pe la cimitire, când se dezgroapă vreun mort, ai să vezi în ce putoare stă acolo trupul. Dacă-l dezgropi după şapte-opt zile, miroase mai rău decât toate putorile lumii. Îţi arată Dumnezeu ce eşti.

Deci, aşa încearcă omul cele cinci perechi de boi: când coboară mintea cu voia sa la cele cinci simţiri şi vrea să le facă tuturora desfătare. Dar dacă aceia au pus aceste pricini, ce-a făcut sluga din Evanghelie? Mergând înapoi la Domnul Său, a zis: „Doamne, am chemat pe aceştia la cină şi s-au scuzat cum vezi”. Atunci s-a mâniat Domnul acela care făcuse cina. Şi mâniindu-se că cei chemaţi au dat aceste pricini şi n-au venit, a zis către slugă: „Ieşi pe la răspântii şi pe la uliţele cetăţii şi adu-i aici pe săraci, pe orbi, pe betegi şi pe şchiopi!”.

Ce înseamnă răspântiile? Ştim că mergând singur pe un câmp, dacă dai deodată de două drumuri, unul care face la dreapta şi altul la stânga şi dacă n-are cine să-ţi spună care e drumul cel bun, stai la răspântie şi nu ştii încotro s-o iei. Oare ce să fac: s-o iau la dreapta sau la stânga? Dacă nu ţi-ar arăta cineva calea cea bună, sigur vei greşi. Aşa a fost când a venit Mântuitorul în lume pentru cina Părintelui Ceresc: a găsit lumea aceasta la o răspântie. Şi spune Scriptura: „Veţi umbla în calea limbilor şi a popoarelor şi în întuneric şi în umbra morţii”. Erau atâtea popoare pe pământ care nu-L ştiau pe Dumnezeu şi care se închinau la mii de dumnezei. Fiecare avea dumnezeul lui şi pentru fiecare păcat îşi crea un Dumnezeu, după plăcerea lor. Întreaga omenire era la mare răspântie, la mare răscruce şi a venit Mântuitorul să arate că este un singur drum şi un Singur Dumnezeu, Care a făcut lumea şi pe toate cele din ea. Aţi aflat, deci, de ce ieşise la răspântie.

Dar a mai spus: „Mergeţi şi pe uliţele cetăţii! Cine merge mai adesea pe uliţe? Poporul de obşte. Fie că merge să vândă sau să cumpere, să-şi ia hrană pentru copii, fie pentru alte treburi, poporul de obşte umblă mai mult pe uliţe decât cei mai învăţaţi, care stau la birou, la divanuri, la locuri înalte. Ei sunt cei din casă, cum spune altă Evanghelie: „Doi vor fi în casă, unul se va lua şi altul se va lăsa”. Căci între ei sunt şi buni şi răi. Va lua Dumnezeu pe cei buni pentru împărăţie, iar pe cei răi îi va lăsa să se muncească. Dar cei ce umblă pe uliţe sunt săracii şi oamenii de obşte. I-a spus să cheme pe cei de pe uliţe, pentru că la Hristos nu este deosebire de om mare şi mic. Căci spune Apostolul Pavel: „În Iisus Hristos nu este iudeu, nu este elin, nu este stăpân, nu este slugă”. Şi iarăşi: „Vezi, frate, chemarea noastră, că dintre cei chemaţi la noi nu sunt mulţi de neam mare”.

A ales Dumnezeu pe cele simple ale lumii ca să ruşineze pe cei înţelepţi şi pe cele de neam slab şi neputincios, ca să dea de ruşine pe celelalte. Aşa face înţelepciunea lui Dumnezeu, ca să nu se laude omul cu înţelepciunea sa şi să nu se sprijine pe puterea sa. El vrea ca Dumnezeu să Se laude întru toate, să-Şi arate puterea în cei slabi şi în cei neputincioşi, în cei nebăgaţi în seamă şi în cei puţini, ca să cunoască oamenii că puterea Lui este cea care lucrează – cum zice Apostolul Pavel – ca mulţimea puterii să fie a lui Dumnezeu, nu a noastră. I-a spus să cheme orbii. Care orbi? Orbii la minte. Căci poate fi cineva orb cu ochii trupului, dar foarte înţelept la minte şi cu duhul. Iar acela nu e orb, ci adevăratul orb e cel cu păcate, care-i şi acela se lipseşte de cina Marelui Împărat. Căci a zis Mântuitorul la vindecarea orbului: „Am venit în lumea aceasta ca cei ce au ochi să nu vadă (fariseii, cărturarii şi făţarnicii, care nu vedeau decât cu ochiul zavistiei), iar cei orbi să vadă lumina”.

Şi a mai zis: „Cheamă-i şi pe cei betegi”, adică pe cei bolnavi, dar nu cu trupul, ci cu sufletul. Că Mântuitorul a spus: „N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi”, adică cei bolnavi sufleteşte. Pentru aceasta a venit El în lume. Şi a mai zis: „Cheamă şi şchiopii”. Care şchiopi? Credeţi că numai cei ce umblă în cârje sunt şchiopi? Şchiopii adevăraţi sunt cei ce şchiopătează în legea lui Dumnezeu. Căci a zis marele Ilie Tesviteanul, când l-a mustrat pe Ahab: „Nu eu, împărate, nu eu l-am abătut şi l-am învăţat pe Israel să şchiopăteze din calea lui Dumnezeu, ci tu şi casa părinţilor tăi aţi şchiopătat de amândouă gleznele, din calea poruncilor lui Dumnezeu” (III Regi 18, 21). De aceea spune Evanghelia că sluga lui Dumnezeu, Iisus Hristos, chema pe cei care şchiopătau din calea poruncilor lui Dumnezeu, că erau şchiopi cu sufletul, nu cu trupul. Şi după ce i-a chemat pe aceştia, sluga a dat de veste Stăpânului: „Stăpâne, am făcut cum ai zis, am chemat şi pe cei de pe uliţe şi pe cei de la răspântii şi pe cei orbi şi pe cei betegi şi pe cei şchiopi şi tot mai este loc”. Ce înseamnă: „mai este loc”? V-am spus că a chemat mai întâi neamul evreiesc şi a întemeiat Biserica din Ierusalim, dar mai era loc. Pentru cine? Pentru popoarele păgâne. Căci iată ce au spus Dumnezeieştii Apostoli când au văzut că Dumnezeu, prin Apostolul Petru (Fapte 11, 1-19), le-a chemat şi pe acestea la credinţa cea în Iisus Hristos: „Acum la neamuri ne vom duce”. Era loc pentru toate popoarele lumii, că în Rai şi în Împărăţia Cerurilor e mare lărgime.

Dumnezeu cheamă toate popoarele lumii. Căci spune Proorocul Isaia: „Pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului ca marea de apă” (Isaia 9, 9; vezi şi Avacum 2, 14). Dar şi Ieremia spune: „Toate neamurile, toate popoarele Mă vor cunoaşte până la urmă şi Mi se vor închina” (31, 34). Deci trebuie să vină toate popoarele, care se vor mântui până la urmă. Şi pământul, până la urmă, va fi plin întreg de cunoştinţa Domnului. Căci zice proorocul: „Nimeni nu va mai întreba în ziua aceea: „Cunoşti pe Domnul?”. Că toţi Mă vor cunoaşte, de la mic la mare” (Isaia 40, 5; 46, 18). Va veni o perioadă când tot trupul are să cunoască, are să vadă slava Domnului.

Şi dacă a zis sluga că mai este loc, ce a zis Stăpânul? „Ieşi, omule, la drumuri şi la garduri şi adu-i aicea, să se umple casa Mea!”. Sluga a spus că mai este loc, iar Părintele Ceresc Îşi arată negrăita Sa iubire de oameni, zicând: „Adu-i aicea pe toţi, vreau să Mă bucur în veacul veacului. Vreau să se umple Împărăţia Cerurilor până la margine cu tot sufletul pe care l-am creat. Adu-i aicea, să se umple casa Mea. Aceasta va fi bucuria Mea cea desăvârşită. Eu i-am zidit pe toţi şi vreau ca toţi să stea cu Mine şi să cineze cu Mine în veacul veacului aici, în Împărăţia Cerurilor”. Şi i-a zis să iasă la drumuri şi la garduri. Dar de ce la drumuri? Fiecare om are în viaţă drumul său. Pe atunci unii oameni mergeau pe calea rătăcită a închinării la idoli, alţii erau în calea rătăcită a iudaismului, alţii în calea filosofiei veacului de atunci. Erau foarte multe căi în viaţa popoarelor lumii. Acestea erau drumurile lor. De aceea a zis: „Ieşi la drumurile lor, du-te şi întoarce-i din drumurile lor greşite şi adu-i la cina cea mare!”. Dar de ce a spus: „şi la garduri”? Gardul este simbolul păcatului. Gardurile – fie că-s la curte, fie că-s la moşie, fie că-s la grădină – au rostul de a despărţi o grădină de alta, un ogor de altul, o casă de alta, o livadă de alta. Tot aşa, păcatul ne desparte pe noi de Dumnezeu, Ziditorul nostru, ca şi pe unul de altul. Când a zis „la garduri”, a zis: „Ieşi la cei căzuţi în păcate, care s-au despărţit de Mine şi unii de alţii, prin păcatele şi răutăţile lor şi adu-i aicea, ca să se umple casa Mea!”. Dar apoi ce mai spune Dumnezeiasca Evanghelie? „Că zic vouă că nici unul din cei chemaţi nu va gusta din cina Mea”.

Aţi văzut? Din cei ce şi-au găsit scuze în păcate şi n-au vrut să vie, nici unul nu va gusta din cină. Dar acum e momentul să vorbim ceva şi despre acele pricini date ca scuze. Vai de noi, păcătoşii! Glasul lui Dumnezeu în om este sluga Lui. Conştiinţa noastră este sluga lui Dumnezeu, care ne cheamă la cina Marelui Împărat. Ea pururea ne cheamă la Dumnezeu şi noi pururea găsim pricini ca să nu răspundem. Vezi pe omul înconjurat de averi? Oricât ar avea omul de mult şi mai mult vrea. Am de arat, am de semănat, am treabă cu oile, am treabă cu boii, vreau să-mi fac casă nouă, am de măritat fete, am de însurat feciori, am de făcut cutare lucru... . Şi zăbovindu-se în toate acestea, în toate lucrurile lumii celei deşarte şi stricăcioase, nu răspunde glasului conştiinţei, al slugii lui Dumnezeu din el, care-l cheamă la cină. S-a încurcat în toate pentru toată viaţa, legat de grijile lumii şi le dă ca pricină, ca să nu poată merge la biserică, la rugăciune, la citire şi la toată lucrarea faptei celei bune. Găseşte tot felul de pricini şi nu merge la cina Marelui Împărat, nu-şi găseşte vreme de un ceas pe zi pentru rugăciune. De ce? Toată grija lui o cheltuieşte în grijile veacului de acum. Unul dă ca pricină, când trebuie să postească: „Nu pot, sunt neputincios, m-a dezlegat doctorul să mănânc bine. Dacă postesc în Postul Mare, în Postul Crăciunului, dacă ţin lunea, miercurea şi vinerea, ca toţi creştinii, mă topesc de foame”. Dă drept pricină neputinţa şi nu vrea să postească. Conştiinţa îţi spune: „Omule, adu-ţi aminte că nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu!”. Nu-ţi aminteşti ce spune apostolul Pavel? „Bine este a întări inimile voastre cu darul, iar nu cu mâncările, întru care nu este mântuire”. Largă este calea pântecului şi pe toţi îi duce în gheena. Omul dă ca pricină neputinţa şi se ţine de ea.

Dar ce e pricina sau scuza? Iată ce ne învaţă Sfântul Isaac: „Pricina sau scuza este o voinţă a păcatului şi înainte-mergătoare a lui; scuza este punte spre păcat” (Cuv. 26). Unul ar vrea să facă milostenie, dar găseşte ca pricină pe „N-am de unde să fac, n-am nici un ban”. Altul vrea să lase tutunul, dar găseşte ca pricină pe „Nu pot, că m-am obişnuit cu dânsul”. Unul vrea să lase rachiul sau beţia, că-l distruge. Răspunde: „Nu pot, că aşa m-am deprins”. Altul vrea să meargă la biserică, însă zice: „Dar nu pot, că am treabă astăzi, trebuie să mă duc în cutare loc, am cutare treburi de făcut”. El n-a auzit cuvântul: „Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să mă dezvinovăţesc de păcatele mele. Iar cu oamenii cei ce fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor” (Psalmi 140, 4). Găseşte mereu pricini. Vrea să facă omul păcatul, dar frica lui Dumnezeu îl opreşte. Însă după ce a găsit o pricină, îl face. Căci cel ce râvneşte la femeie străină, cel ce păcătuieşte şi face fărădelegi şi curveşte, acela zice: „Am firea fierbinte, sunt om sănătos şi nu-mi ajunge o femeie”. Strică şi casa celuilalt, îşi strică şi sufletul lui, ca şi pe al aceleia cu care păcătuieşte, pentru că a pus pricină neputinţa, că nu poate să se înfrâneze.

Vai şi vai nouă, că a ajuns gheena acum lângă noi! Pricina merge înaintea păcatului, este grabnic înainte-mergătoare. Punte către păcat s-a făcut pricina, fiindcă a lipsit din el frica de Dumnezeu. Cum spune Duhul Sfânt: „Necredinţa călcătorului de lege spune inimii mele că nu este într-însul frica de Dumnezeu” (Psalmi 35, 1). Omul ar posti, ar merge la biserică, ar face milostenie, s-ar închina sau ar ţine curăţenia cu soţia sa, după legea căsătoriei, s-ar împăca cu fratele său, ar lăsa tutunul, beţia, sudalmele, ar lăsa zgârcenia, otrava nemilostivirii şi ura către fratele său, toate le-ar lăsa, dar nu-l lasă pricina închipuită de el. Găseşte pricină şi zice: „Dar cum am să-l iert eu pe celălalt, că eu sunt cineva şi apoi el m-a supărat?!”. Pune vină pe celălalt, nu pe sine şi găsind pricina aceasta, nu-l iartă pe acela şi legat de satana, orbit şi prins cu inima în ghearele lui, se duce în focul gheenei, dacă moare fără să ierte.

Mânia omului se împarte în trei. Este o mânie care vine şi trece repede. Aceasta nu e periculoasă precum celelalte. Aceasta-i ca focul de câlţi: se aprinde şi se stinge. Căci zice Scriptura: „Mâniaţi-vă şi nu greşiţi” (Psalmi 4, 4). După ea îndată îşi cere omul iertare; de aceea această mânie nu este periculoasă. Este apoi al doilea fel de mânie. Ea e pizma care ţine minte răul două-trei zile sau mai mult. Şi în sfârşit, este mânia sau zavistia, care ţine uneori toată viaţa. Îl ţine satana legat uneori de nici pe patul de moarte nu-l iartă pe fratele său. Această zavistie îl face pe om mai rău decât dracul, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Deci unul ca acesta dă ca pricină pe „Nu pot să-l iert, că el m-a nedreptăţit”. Şi stă întunecat ca un drac şi stă cu satana în inima lui şi nu aude Scriptura care zice: „Soarele să nu apună întru mânia voastră” (Efeseni 4, 26). Îl ţine satana şi-i zice că-i drept, că are dreptate să nu ierte şi să nu ceară iertare, pe motiv că nu e el vinovat. Iar cel ce trebuie să facă milostenie zice: „N-am de unde”. Cel pornit spre desfrâu găseşte şi el pricini. Pricina găsită este o învoire cu satana.

Vai de noi şi de noi de credem că scăpăm din gheena pentru aceste pricini! N-auzi ce spune Duhul Sfânt: „Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să mă dezvinovăţesc de păcatele mele? ”. Dar va zice careva: „Părinte, sunt şi pricini binecuvântate”. Să vedem care ar fi aceste pricini binecuvântate. Să vă dau un exemplu. Spune Dumnezeiasca Scriptură în porunca a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”. Dar această poruncă din Decalog n-are putere când te cheamă Dumnezeu la pocăinţă şi la mântuire şi n-ai voie să mai iubeşti pe tatăl şi pe mama ta şi pe sora ta dacă ei nu te lasă să posteşti, să mergi la biserică, să te rogi, să te mântuieşti, să duci viaţă cinstită. Dacă te opresc de la acestea tatăl şi mama, nu-i mai poţi iubi, că ei sunt cei mai mari vrăjmaşi. Căci spune Hristos în Evanghelie: „Tot cel ce vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl şi pe mama sa, sau pe sora sa, sau pe fratele său, sau pe prietenul său, sau pe însuşi sufletul său, nu poate să fie ucenic al Meu” (Luca 14, 26-27). Şi mai spune Iisus Hristos: „N-am venit să aduc pe pământ pace, ci sabie, căci vor fi doi contra trei într-o familie şi trei contra doi” (Matei 10, 34-36). Deci cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie contra firii? Nu, dar firea noastră adevărată o găsim când iubim pe Dumnezeu. Numai în Dumnezeu trebuie să-i iubim pe părinţi şi pe fraţi.

Porunca întâi din Decalog cere: „Să iubeşti pe Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, din toată puterea ta” (Ieşirea 20, 1). Deci cere toată fiinţa omului. Pe Dumnezeu trebuie să-L iubim din inimă, adică din suflet, şi din cuget, adică cu mintea sau cu partea cugetătoare; din inimă, adică cu simţămintele, cu partea sentimentală a sufletului nostru şi din virtute, adică cu trupul, deci cu toate cele ale noastre. Deci porunca întâi din Decalog cere de la noi o dragoste nemărginită faţă de Dumnezeu. Numai după Dumnezeu sau în Dumnezeu trebuie să iubim pe aproapele, între care sunt şi tata şi mama şi neamurile. În acest caz trebuie să iubim pe aproapele ca pe noi înşine. În ceasul când eu vreau să mă mântuiesc, să merg după Hristos, dar tata nu vrea, sora nu vrea, mama nu vrea, femeia nu vrea, copiii nu vor, prietenii nu vor, eu nu sunt ţinut să ascult de ei. În acest caz, am poruncă să-i urăsc şi să-L iubesc pe Dumnezeu. Nu trebuie să mă despartă de dragostea lui Dumnezeu nici părinţii, nici înălţimea, nici adâncimea, nici puterile cele de sus, nici cele de jos. Când e vorba de ascultarea lui Dumnezeu şi de dragostea Lui, cine iubeşte mai mult vreo zidire decât pe Ziditorul, ori mamă, ori tată, ori ţarină, ori vie, ori moşie, ori copii, ori viaţa de aici, acela se înşeală şi va fi lepădat de la Dumnezeu cu totul şi nu a ales cărarea care duce la cina Marelui Împărat.

Dar de ce să-L iubim pe El mai presus de orice? Mai întâi, pentru că El este Ziditorul lumii văzute şi nevăzute. Al doilea, pentru că e Ziditorul omului. El a dat omului viaţa şi mintea, voinţa şi raţiunea, lumina, auzul, vederea şi tot ce îi trebuie pentru viaţa de acum şi pentru cea de dincolo. Al treilea, fiindcă poartă grijă tuturor fiinţelor din cer şi de pe pământ. Al patrulea, pentru că ne iubeşte şi este Prea Sfânt şi Prea Drept şi nu urăşte pe cel ce vine la pocăinţă. Al cincilea, pentru că ne-a pregătit nouă Împărăţia cea fără de sfârşit pentru puţinele fapte bune ce le putem noi face în zece sau douăzeci sau o sută de ani pe pământ şi care sunt o nimica toată faţă de viaţa veşnică. Al şaselea, trebuie să iubim pe Dumnezeu din toată inima şi să renunţăm la toate ale lumii, pentru că El este o Fiinţă Desăvârşită, Preabună şi Preaîndurătoare, Care nu voieşte să ne ducă în munca iadului. A făcut iadul cu atâţia diavoli şi munci, dar nu l-a făcut pentru oameni, căci zice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor săi”. N-a făcut iadul pentru noi, ci pentru draci, iar dacă ne facem şi noi răi, asemenea dracilor, ne facem vinovaţi şi vrednici de gheenă. Iar al şaptelea, trebuie să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea, căci El este Stăpân suprem peste toate, Stăpânul lumii celei văzute şi nevăzute. Iar din dragostea cea nemărginită către noi, a trimis pe Mântuitorul, Fiul şi Cuvântul Cel Unul Născut, în lume, să Se îmbrace cu firea noastră – afară de păcat – şi să vestească mântuirea neamului omenesc, să ne cheme la cina cea mare a Împărăţiei Cerurilor, ca să petrecem acolo, împreună cu El, în vecii vecilor.

Dar vai de noi şi de noi când conştiinţa ne spune să facem o faptă bună sau să lăsăm răul! „Lasă-te de tutun, lasă rachiul, lasă jocurile, lasă petrecerile, lasă înjurătura, lasă ura pe fratele tău, lasă luxul, lasă femeia străină, lasă păcatele cu care te-ai îndeletnicit, lasă zgârcenia, lasă nemilostivirea, lasă aducerea aminte a răului!”, iar noi nu vrem, ci găsim fel de fel de pricini cu mintea noastră şi socotim că aceste pricini sunt binecuvântate. V-am spus că atunci când e vorba de ascultarea lui Dumnezeu şi de dragostea Lui, chiar pricinile binecuvântate n-au nici o putere. Toate cad în acest caz.

Avraam a primit poruncă: „Du-te de înjunghie pe fiul tău…” (Facerea 22, 1-13). A aşteptat Avraam o sută de ani ca să-l aibă şi când să se bucure de el, a primit poruncă să-l înjunghie. Şi s-a dus. Pentru ce? Ca să asculte de Dumnezeu, fiindcă-L iubea din toată inima. Şi văzând Dumnezeu la Avraam atâta lepădare de sine, atâta iubire, i-a spus cu jurământ: „Avraame, Avraame, fiindcă n-ai cruţat pe fiul tău, cu jurământ îţi spun că întru tine voi binecuvânta toate popoarele pământului prin credinţă”. Căci toţi suntem fiii lui Avraam, dar după credinţă, nu după trup. Căci Avraam prin credinţă s-a îndreptat. Pentru că zice Scriptura: „A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui aceasta spre dreptate” (Facerea 15, 6).

Deci, iată că trebuie să lăsăm toate pricinile pe care ni le aduce satana în minte, când vrem să facem o faptă bună. Căci toate sunt pricini omeneşti şi drăceşti, pricini care îndeamnă la păcate. Niciodată să nu căutăm pricini când trebuie să urmăm calea poruncilor lui Iisus Hristos. Toată pricina care ni se face spre neascultarea lui Hristos, a poruncilor Sale şi a dragostei lui Dumnezeu, de la satana este, sau de la păcatul din noi şi nici o îndreptare nu vom avea prin ea în ziua morţii şi a Judecăţii. AMIN!

 

Mănăstirea Crângu din Teleorman – un reper pentru ortodoxia românească

 

Desăvârșire, monumentalitate, pace, acestea învăluite într-un cumul de miresme biblice, creatoare de profunde introspecții și de renunțări la preocupări cotidiene stresante, se găsesc într-un loc duhovnicesc, supravegheat din înălțimi celeste. Este locul în care s-a înălțat fizic și spiritual Mănăstirea Crângu.

Pe partea stângă a şoselei care leagă municipiile Alexandria și Turnu Măgurele, în pădurea din comuna Crângu, se află un așezământ monahal de profundă spiritualitate. Ieșind din vacarmul orașului, vine îndată acomodarea cu liniștea emanată de limpeziciunea locului unde este așezată Mănăstirea Crângu, care iese în întâmpinarea credincioşilor zveltă şi strălucitoare, chiar și pe timp de iarnă.

Altarul manastiriiPuțină lume a auzit de ea, cu toate că a fost întemeiată pe locul în care a funcţionat un complex al CENTROCOOP – Uniunea Națională a Cooperației de Consum. Nimic din peisajul de acum nu aminteşte de sălbăticia vremurilor când în acel spațiu ființa un motel și un restaurant.

Mănăstirea Crângu a fost înfiinţată în anul 2002, cu binecuvântarea episcopului Galaction Stângă, și are hramurile “Sfinţii Mucenici Galaction şi Epistemia” şi “Adormirea Maicii Domnului”. La început, aici a fost obşte de maici, iar din 2004 a fost transformată în mănăstire de călugări. Lăcașul este cu atât mai valoros cu cât în incinta sa sunt găzduite moaştele Sfântului Mucenic Haralambie, Sfântului Ioan Botezătorul, Sfântei Paraschevi şi ale Sfântului Episcop Clement de Ahridon. Toate acestea au fost dăruiteProtos. Calinic Stan, alături de Icoana Maicii Domnului părintelui Clement, fostul stareț al așezământului, care nu mai este printre noi, pe vremea când acesta slujea la Mănăstirea Cernica, de către o familie care a dorit să-și păstreze anonimatul.

Un alt dar de preț al mănăstirii este Icoana Maicii Domnului, oferită de către primarul orașului Bușteni, Emanoil Savin, în urma unei întâmplări trăite de acesta. Icoana era un bun pe care primarul nu voia să-l dea nimănui, pentru că se afla în familia sa de generații întregi, dar, într-o noapte, Maica Domnului i-a apărut în vis, cerându-i să o dăruiască Mănăstirii din Crângu. Primarul a aflat atunci pentru prima dată de acest lăcaș și a donat icoana în anul 2007, iar doi ani mai târziu, aceasta a lăcrimat pentru prima dată, după cum spun oamenii locului.

Spatiul destinat coruluiCu multă smerenie, părintele stareț Calinic Stan ne-a mărturisit despre ajutorul primit de la Dumnezeu în tot ceea ce face, deși se luptă clipă de clipă să-i îmbisericească pe cei care s-au îndepărtat de Dumnezeu. Teleormanul se diferențiază față de celelalte zone și la capitolul credință, aici oamenii sunt mai reci, vin rar la slujbe, spune preotul, care remarcă în județ atât o sărăcie materială, cât și duhovnicească. ”Eu am ajuns aici prin intermediul unui părinte care îl cunoștea pe părintele Clement și i-a povestit de mine. Sunt din București, dar am fost rasoforit (prima treaptă a călugăriei) la Bistrița. Am stat în mănăstire ca și ucenic al părintelui. Datorită lui arată mănăstirea așa, că nu erau nici geamuri aici. După ce părintele a plecat la Domnul, preasfințitul m-a numit pe mine stareț, să duc mai departe munca părintelui. Noi ne străduim, dar ne dorim ca obștea să fie populată”, a spus acesta.

Moastele Sfantului Mucenic Haralambie, Sfantului Ioan Botezatorul, Sfantului Episcop Clement de Ahridon, Sfintei ParaschevaProtos. Calinic Stan ne-a mărturisit că a dorit dintotdeauna să devină călugăr: ”Am plecat la 15 ani, dar nu m-au primit, pentru că părinții nu erau de acord și aveam nevoie de aprobarea lor, apoi am mers la 18 ani”. Ceilalți călugări sunt în vârstă. Nu mai este vremea aceea în care tinerii să vină la mănăstire. Starețul ne-a vorbit despre părintele Laurențiu, care este doctor în istorie, părintele Dionisie, care se ocupă de bucătărie, și încă trei frați, care mai au până să ajungă la prima treaptă a călugăriei. Se cere să ai statornicie trei ani în mănăstire, ca starețul să-i cerceteze, să vadă dacă îndeplinesc criteriile.

Mănăstirea Crângu este singurul loc sfânt unde credincioșii au posibilitatea ca, după slujbă, să se așeze la masă, alături de preoți, și să guste din bucatele preparate cu fiecare ocazie. Enoriașii, am aflat de la părintele stareț, pot veni la slujbă astfel: ”Noi facem Sfânta Liturghie duminica, începând cu ora 08.30, iar vineri, de la ora 22.00, avem Sfântul Maslu. Acum, pe timp de iarnă, facem Sfântul Maslu în prima și ultima săptămână din lună, iar în restul anului în fiecare vineri. În afara acestora, la noi se săvârșește sfânta Liturghie în fiecare zi, de la 08.30, pentru că avem trei preoți ai mănăstirii. Îi avem alături de noi și pe preoții misionari, părintele Cătălin Lincan și părintele Marius Bucătaru, care ne ajută să împodobim slujbele”.

Chiar dacă arată formidabil în forma actuală, mănăstirea are un gol. Acela este lipsa picturii, care, cu eforturi financiare deosebite, va începe la primăvară. De asemenea, alte proiecte gândite de întâiul preot vor prinde contur în viitor, fiindcă acesta și-a structurat foarte bine gândurile și viziunile legate de aspectul așezământului. Dar pentru asta are nevoie de bani. Iar cu sprijin material din partea celor care au potențial, această mănăstire va fi aranjată așa încât să poată deveni un punct de pelerinaj pentru aceia care îl caută pe Dumnezeu. Cei care mai au îndoieli că lumina, aerul şi natura din acel loc izolat de lume au farmec aparte, alină sufletele, purifică gândurile şi apropie oamenii sunt invitați să-i facă o vizită și să se convingă personal de locul devenit un reper pentru ortodoxia românească.

                                                                                        SURSA: https://liberinteleorman.ro/

Dumnezeu este slava, bogaţia şi mândria mea. Dumnezeu este realitatea cea mai dulce şi mai desfătătoare. Dumnezeu este cercetarea şi bucuria mea. Sufletul meu a fost creat de suflarea lui Dumnezeu. Trupul meu a fost zidit de Dumnezeu. Sunt în întregime după chipul lui Dumnezeu.

Prin har mă înrudesc cu Dumnezeu. Fiinţa mea, puţinta de a mă mişca sunt de la Dumnezeu; capacitatea de a respira este de la Dumnezeu, de la Dumnezeu am luat facultatea vorbirii. Lui Dumnezeu îmi încredintez duhul în fiece zi. Lui Dumnezeu Îi aduc rugăciunile mele în tot ceasul. Pentru Dumnezeu trăiesc, lucrez şi exist. Îl fericesc pe Dumnezeu, care este mare, puternic şi viu Dătător de bunătaţi, Aducător la fiinţă şi Desăvărşitor al celor bune. La Dumnezeu, Care le vede pe toate, cuget, despre El vorbesc, pentru El lucrez şi în El ma îmbogatesc. Îl primesc pe Dumnezeu ca pe Judecătorul cel înfricoşător al faptelor mele. Pentru mine este Dumnezeu milostiv şi iertător. Îl mărturisesc ca fiind Dumnezeu îndelung-răbdător şi multmilosârd. Îl propovăduiesc Domn şi Dumnezeu al meu, mântuitor şi izbăvitor. Îl cunosc pe Dumnezeu ca pe începutul a toate şi dătător de bunătăti. Am ajuns să înteleg că Dumnezeu este Cel care poartă de grijă şi veghează asupra tuturor. Recunosc că Dumnezeu este Cel atotînţelept, atotştiutor, Care cunoaşte pe cele viitoare, prezente şi trecute. Îl cânt, slăvesc, binecuvântez şi preînalţ pe Dumnezeu cel de oameni iubitor. În Dumnezeu cred. În Dumnezeu nădăjduiesc şi în El îmi pun nădejdea mântuirii mele. Îl iubesc şi-L doresc pe Dumnezeu izvorul iubirii. Sufletul meu se grăbeşte spre Dumnezeu. Cugetul meu, înăltându-se spre Dumnezeu, îşi află odihna. Inima năzuieşte la Dumnezeu.

Mărturisesc un Dumnezeu în Trei Sori, o dumnezeire în Trei Ipostasuri; propovăduiesc o dumnezeire fără de început, veşnică, simplă, mai presus de fiinţă, neîmpărţită; Unime şi Treime Însăşi; însăşi Unime desăvârşită şi însăşi Treime desăvârşită; cred şi mărturisesc că este însăşi Unime desăvârşită, după fire, insăşi Treime desăvârşită, după ipostasuri, pentru că există o dumnezeire – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; o putere, o rânduială, o închinare – cea a Sfintei Treimi; pentru că firea şi fiinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh este una şi aceeaşi.

Acestea mărturisesc şi cred şi propovăduiesc şi strig.

Contact

Manastirea Sf.Mc.Galaction Crangu -Teleorman Protos. Calinic - 0722446256 manastireacrangu@yahoo.com